† Doamne, Iisuse Hristoase ,Fiul lui Dumnezeu,miluieşte-mă pe mine ,păcătosul/a.

SFÂNTUL SERAFIM DE SAROV

DESPRE DOBÂNDIREA SFÂNTULUI DUH

INTRODUCERE

Sfântul Serafim de Sarov s-a născut în 1759, în oraşul Kursk. Părinţii săi erau nişte creştini ortodocşi evlavioşi, pilde de adevărată duhovnicie. La vârsta de 10 ani,Serafim a fost tămăduit în chip minunat dintr-o boală grea cu ajutorul icoanei Născătoarei de Dumnezeu din Kursk. De copil, s-a afundat în scrierile şi în slujbele bisericii. A început viaţa monahală în mânăstirea Sarovului, la vârsta de 19 ani. A fost tuns călugar când avea 27 de ani şi, curând după aceea, hirotonit diacon.Profunzimea si curaţia participării Sfântului Serafim în slujbele dumnezeieşti sunt vădite, deoarece i s-a îngăduit să vadă îngerii, şi în timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare l-a văzut pe Domnul Însuşi.

La 34 de ani a fost hirotonit preot, şi a fost numit duhovnic al mânăstirii de maici Diveievo. În acelaşi timp, a primit şi blagoslovenie pentru a începe o viaţă de pustnic în pădurea ce înconjoară Sarovul. Trăia într-o cabană mică, dăruindu-se în întregime rugăciunii, postului şi citirii Scripturii şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.Sfântul Serafim obişnuia să meargă la mânăstire Duminicile pentru a primi Sfânta Împărtăşanie; apoi se întorcea în pădure.

În 1804, Sfântul Serafim a fost atacat de tâlhari şi bătut de moarte. Rănile provocate de acest atac l-au făcut să umble de atunci înainte aplecat de spate, având trebuinţă de un toiag pentru a merge.

După această întâmplare, Sfântul a început să se roage continuu, mult mai fierbinte, timp de o mie de zile şi o mie de nopţi, petrecând cea mai bună parte a timpului sau în genunchi pe o piatră de lângă chilia sa şi strigând “Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Apoi a petrecut trei ani în zăvorâre, în tăcere desăvârşită.

Supunându-se cererii Stareţilor (Bătrânilor) mănăstirii, s-a întors în mânăstire în 1810, continuându-şi însă viaţa în rugăciune şi zăvorâre tăcută pentru încă zece ani. Ascultând de o vedenie dumnezeiască, Serafim şi-a încetat tăcerea şi a început să vorbească, spre folosul celorlalţi. Sfântul întâmpina pe oricine venea la el cu o închinăciune, un sărut duhovnicesc şi cuvintele urării pascale “Hristos a Înviat!”. Îi numea pe toţi “bucuria mea”.

În 1825 s-a întors la chilia sa din pădure, unde primea mii de pelerini din întreaga Rusie. Fiindu-i dat darul înainte-vederii, Sfântul Serafim de Sarov, făcătorul de minuni, oferea tuturor mângâiere şi povaţă. Sfântul Serafim a răposat la 2 ianuarie 1833, îngenuncheat fiind în faţa icoanei Născătoarei de Dumnezeu.

O pildă al harului Duhului Sfânt lucrător în viaţă şi cuvintele Sfântului Serafim au ajuns la noi când, în noiembrie 1831, un creştin ortodox evlavios pe nume Nikolai Motovilov s-a întâlnit cu Sfântul Serafim, notând convorbirea avută. Notele lui Motovilov au fost transcrise şi publicate de către Serghei Nilus,care a scris următoarea introducere:

Această descoperire este fără îndoială de importantă mondială. Într-adevăr, în esenţă nimic nu este nou în ea, pentru că întreaga revelaţie a fost dată Apostolilor din chiar ziua Pogorârii Duhului Sfânt, la Rusalii. Dar acum, când oamenii au uitat adevărurile fundamentale ale vieţii creştine şi sunt afundaţi în întunecimea materialismului sau în îndeplinirea rutinată şi de suprafaţă a “nevoinţelor ascetice”, descoperirea Sfântului Serafim este cu adevărat extraordinară, aşa cum şi el însuşi a socotit-o.

“Nu-ţi este dat numai ţie sa înţelegi aceasta”, spune Sfântul Serafim către sfârşitul descoperirii, “ci prin intermediul tău, este dată întregii lumi!”

Ca strălucirea unui fulger, această minunată convorbire luminează întreaga lume ce era deja cufundată în nepăsare şi moarte duhovnicească, cu mai puţin de un secol înainte, de lupta împotriva creştinismului din Rusia şi într-o vreme în care credinţa creştină se afla într-o decădere accentuată în Vest. Aici Sfântul lui Dumnezeu ni se înfăţişează asemenea proorocilor prin care Însuşi Duhul Sfânt a vorbit.

Redăm totul, cuvânt cu cuvânt, fără nici o interpretare proprie.

S. A. Nilus

†

Scopul vieţii creştine

“Era joi”, scrie Motovilov. “Ziua era posomorâtă. Stratul de zăpadă măsura 20 de centimetri; fulgi uscaţi şi tari cădeau abundent din cer, atunci când Sfântul Serafim şi-a început conversaţia cu mine, pe un câmp din apropierea chiliei sale, de cealaltă parte a râului Sarovului, la poalele dealului ce se coboară spre mal. Mi-a spus să şed pe buturuga unui copac pe care tocmai îl tăiase şi s-a aşezat înainte-mi.

“Domnul mi-a aratat” spuse marele Stareţ (bătrân), “că în copilărie aţi avut o puternică dorinţă de a cunoaşte scopul vieţii creştine, şi că aţi întrebat, mereu, multe persoane duhovniceşti despre acesta”.

Trebuie să recunosc că de la vârsta de 12 ani acest gând m-a măcinat continuu. De fapt, am întrebat mulţi preoţi despre el, dar răspunsurile lor nu m-au satisfăcut. Acest lucru nu avea de unde să fie ştiut de bătrân.

“Dar nimeni”, continuă Sfântul Serafim, nu v-a dat un răspuns potrivit. Vi s-a spus: “Mergi la biserică, roagă-te lui Dumnezeu, păzeşte poruncile Domnului, fă fapte bune – acesta este scopul vieţii crestine”. Unii au fost chiar indignaţi de faptul că vă macină o asemenea curiozitate profană şi v-au spus: “Nu cerceta lucruri care te depăşesc”. Dar nu v-au explicat aşa cum ar fi trebuit. Acum umilul Serafim vă va explica care este cu adevărat acest scop”.

“Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte practici creştine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine. Deşi este adevărat că ele slujesc ca mijloace indispensabile în atingerea acestui ţel, adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre rugăciune, post, priveghere,pomeni şi toate faptele bune săvârşite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobândi Duhul Sfânt. Ţineţi minte vorbele mele, numai faptele bune săvârşite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfânt.

Tot ce nu este săvârşit din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplată în viaţa viitoare, nici harul Domnului în viaţa aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: “Cel ce nu adună cu Mine risipeşte” (Luca 11:23).

Nu că o faptă bună ar putea fi numită altfel decât agoniseală, căci chiar dacă o faptă nu este făcută pentru Hristos, este totuşi socotită bună. Scriptură spune: “În orice neam cel care se teme de Dumnezeu şi face ce este drept este primit la El” (Fapte 10:35).

2

†

“Precum vedem într-o altă pildă sfântă, omul care face lucruri drepte este plăcut Domnului. Vedem Îngerul Domnului înfăţişându-se, la vremea rugăciunii, lui Cornelie, sutaşul cel drept şi cu frică lui Dumnezeu, şi grăindu-i: “Trimite la Iope şi cheamă pe Simon, cel ce se numeşte Petru. Acesta îţi va spune cuvintele vieţii veşnice, prin care te vei mântui tu şi cei ai casei tale”. Astfel Domnul întrebuinţează toate mijloacele Sale dumnezeieşti pentru a-i dărui unui astfel de om, în schimbul faptelor sale bune, şansa de a nu-şi pierde răsplata din viaţa ce va să vină. Dar până se sfârşeşte această viaţă, trebuie să punem început cu o dreaptă credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi şi care, prin dobândirea de către noi a harului Duhului Sfânt, aduce în inimile noastre Împărăţia lui Dumnezeu şi ne deschide calea sprecâştigarea binecuvântărilor vieţii ce va veni. Dar primirea de către Dumnezeu a faptelor bune care nu sunt săvârşite din dragoste de Hristos se limitează la aceasta : Ziditorul dăruieşte mijloacele pentru a le face să vieze (cf. Evrei 6:1).

Stă în puterea omului a le face să trăiască sau nu. De aceea Domnul a spus iudeilor: “Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (Ioan 9:41).

Dacă un om precum Cornelie este plăcut în faţă Domnului pentru faptele sale bune, deşi acestea nu sunt făcute de dragul de Hristos, şi apoi crede în Fiul Său, asemenea fapte îi vor fi socotite ca fiind făcute din dragoste de Hristos. Dar în situaţia contrară, omul nu are nici un drept să se plângă atunci când binele pe care l-a făcut este nefolositor. Acest lucru nu se petrece niciodată atunci când binele este săvârşit din dragoste pentru Hristos, întrucât fapta bună pentru El nu numai că ne aduce o cunună a dreptăţii în lumea ce va veni, dar şi în această viaţă ne umple cu harul Duhului Sfânt. Mai mult, s-a zis: “Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34-35).

Acesta este, iubitorule de Dumnezeu! Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în vreme ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragostea de Hristos, sunt doar mijloace ale dobândirii Duhului Sfânt.”

“Ce înţelegeţi prin dobândire?” l-am întrebat pe Sfântul Serafim. “Cumva, nu prea pricep.”

“Dobândirea este acelaşi lucru cu luarea în posesie”, mi-a răspuns el. “Ştiţi ce înseamnă a dobândi bani? Dobândirea Duhului Sfânt este asemenea. Ştiţi foarte bine ce înseamnă a dobândi în sensul lumesc, iubitorule de Dumnezeu. Scopul oamenilor obişnuiţi este să adune sau să facă bani; cât pentru nobilime, se adaugă primirea de onoruri, distincţii şi alte recompense pentru serviciile aduse stăpânirii.

Dobândirea Duhului Sfânt este de asemenea un capital, dar dătător de har şi veşnic, şi se obţine pe căi foarte asemănătoare, aproape la fel cum sunt cele ale capitalului monetar, social şi temporal. Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos asemuieşte viaţa noastră cu o piaţă, iar lucrarea vieţii noastre pe pământ, o numeşte negoţ. El spune tuturor: “Neguţătoriţi până ce voi veni” ( Luca 19: 13), “răscumpărând fiecare ocazie, căci zilele sunt rele.” ( Efeseni 5:16).

Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a timpului tău fă astfel încât să primeşti binecuvântările cereşti, prin bunuri pământeşti. Bunurile pământeşti sunt fapte bune făcute din dragoste pentru Hristos, ce pogoară harul Preasfântului Duh asupra noastră.”

3

†

“În pilda fecioarelor înţelepte şi a celor nebune, când cele nebune au rămas fără de untdelemn, cele înţelepte le-au spus: “Mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi.” (Matei 25:9).

Dar după ce au cumpărat, uşa cămării mireselor era deja închisă, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun că lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se tâlcuieşte ca fiind lipsa de fapte bune în vremea vieţii lor. O asemenea interpretare nu este foarte corectă. De ce le-ar lipsi lor faptele bune, când sunt numite fecioare, chiar dacă nebune? Fecioria este virtutea supremă, o stare îngerească, şi ar putea ţine locul tuturor celorlalte fapte bune.

“Eu cred că ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfântului Duh al lui Dumnezeu. Aceste fecioare au practicat virtuţile, dar, în ignoranţa lor duhovnicească, au crezut că viaţa creştină constă doar în facerea de bine. Făcând fapte bune, ele credeau că fac lucrarea lui Dumnezeu, dar puţin le păsa dacă au obţinut harul Duhului Sfânt. Aceste moduri de viaţă, bazate doar pe facerea de bine, fără a încerca cu atenţie dacă aduc harul Duhului Sfânt, sunt menţionate în cărţile Sfinţilor Părinţi. “Există o altă cale ce pare bună la început, dar care sfârşeşte în adâncul iadului.”

“Antonie cel Mare, în scrisorile sale către monahi,spune despre asemenea fecioare: ”Multi călugări şi fecioare nu au ştiinţă despre feluritele voinţe care lucrează în om, şi nu ştiu că suntem influenţaţi de trei voi: prima este voia Domnului cea a-tot-desăvârşită şi a-tot-mântuitoare; a doua este voia noastră omenească care, chiar dacă nu este distrugătoare, nu este nici mântuitoare; şi a treia voinţă este cea a diavolului – pe de-a-ntregul distrugătoare.” Această a treia voinţă, a vrăjmaşului, îl îndeamnă pe om să nu facă fapte bune, sau să le facă din mândrie, sau doar de dragul virtuţii, decât de dragul lui Hristos. A doua, propria noastră voinţă, ne îndeamnă să facem totul pentru a ne satisface patimile, sau ne învaţă ca şi vrăjmaşul, să facem lucruri bune doar de dragul binelui şi nu pentru harul care este astfel dobândit. Dar prima, voinţa a-tot-mântuitoare a Domnului, constă în a face bine doar pentru dobândirea Duhului Sfânt, ca o comoară veşnică şi nesfârşită, de nepreţuit. Se poate zice, într-un fel, că dobândirea Duhului Sfânt este untdelemnul ce le lipsea fecioarelor celor nebune. Au fost numite nebune doar pentru că uitaseră rodul trebuincios al virtuţii, harul Duhului Sfânt, fără de care nimenea nu este şi nu poate fi mântuit, căci: “Prin Duhul Sfânt fiecare suflet este înviorat, iar prin curăţire este transfigurat şi luminat de Sfânta Treime, într-o Sfântă taină.”

“Untdelemnul din candelele fecioarelor înţelepte putea să ardă cu tărie multă vreme. Deci aceste fecioare, cu candelele lor aprinse au putut să-şi întâlnească Mirele, care venea la miezul nopţii. Împreună cu El, au putut intra în cămara de nuntă a bucuriei.

Însă cele nebune, deşi s-au dus să mai cumpere untdelemn atunci când li s-au stins candelele, nu s-au putut întoarce la timp şi au găsit uşa deja închisă. Piaţa este viaţa noastră; uşa de la cămara de nuntă care s-a închis şi împiedică drumul către Mire este moartea omenească; fecioarele înţelepte şi cele nebune sunt sufletele creştinilor; untdelemnul nu este fapta bună, ci harul Prea Sfântului Duh dobândit prin fapte bune şi care preschimbă sufletele dintr-o stare la cealaltă – de la starea stricăcioasă la starea nestricăcioasă, din întuneric la lumină, de la staulul existenţei noastre (unde patimile sunt legate precum animalele fără de minte şi ca fiarele sălbatice) în templul Dumnezeirii, în luminoasa cămară de nuntă a veşnicei bucurii întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Ziditorul, Izbăvitorul şi veşnicul Mire al sufletelor noastre.

4

†

“Ce mare este mila Domnului pentru mizeria noastră, adică neatenţia noastră faţă de grija pe care ne-o poartă, atunci când Domnul spune: “Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apocalipsă 3:20), înţelegând prin “uşă” cursul vieţii noastre care nu a fost încă oprit de moarte! O, cât aş vrea, iubitorule de Dumnezeu, ca în această viaţă să fii pururea în Duhul lui Dumnezeu! “În ceea ce vă voi afla, în aceea vă voi judeca,” grăieşte Domnul.

“Vai nouă dacă El ne găseşte prea-încărcaţi de grijile şi necazurile acestei vieţi! Căci cine va putea să ducă supărarea Sa, cine va suporta mânia feţei Sale? De aceea s-a spus: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită.” (Marcu 14:38), adică să vă lipsiţi de Duhul lui Dumnezeu, căci privegherea şi rugăciunea ne aduc harul Său.

“Desigur, fiecare faptă bună, făcută din dragoste pentru Hristos, ne dăruieşte harul Duhului Sfânt, dar rugăciunea ne dă acest har în mod deosebit, pentru că întotdeauna este la îndemână, ca o unealtă de dobândire a harului Duhului Sfânt. De pildă, ai vrea să mergi la biserică, dar nu afli nici o biserică sau slujba s-a terminat; ai vrea să dai de pomană unui cerşetor, dar nu este nici unul sau nu ai ce să îi dai; ai vrea să-ţi păstrezi fecioria, dar nu ai puterea să o faci din pricina firii tale sau din pricina tăriei vicleniilor vrăjmaşului, cărora nu te poţi împotrivi datorită slăbiciunii tale omeneşti; ai dori să faci alte fapte bune de dragul lui Hristos, dar nici nu ai tăria sau îţi lipseşte prilejul. Acestea, cu siguranţă nu se aplică rugăciunii. Rugăciunea este la îndemână oricui, bogat ori sărac, nobil ori umil, puternic ori slab, sănătos ori bolnav, drept ori păcătos.”

“Puteţi judeca cât de mare este puterea rugăciunii, atunci când este săvârşită din toată inima, chiar şi în cazul unei persoane păcătoase, în următoarea pildă dinSfânta Tradiţie. Când, la rugămintea unei mame disperate căreia îi murise singurul fiu, o prostituată pe care o întâlnise, încă necurată după ultimul ei păcat, mişcată fiind de durerea adâncă a mamei, a strigat către Domnul: “Nu de dragul unei sărmane păcătoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-şi jeleşte fiul şi crezând cu tărie în bunătatea Ta cea plină de dragoste şi în puterea Ta cea nemăsurată, Hristoase Dumnezeule, inviaza-l pe fiul ei, o, Doamne!” Şi Domnul l-a ridicat din morţi.

“Vezi, iubitorule de Dumnezeu! Mare este puterea rugăciunii, iar ea aduce îndeosebi Duhul lui Dumnezeu, şi este cel mai uşor de săvârşit pentru toată lumea.

Vom fi fericiţi într-adevăr dacă Domnul Dumnezeu ne află păzindu-ne şi plini de darurile Sfântului Său Duh. Atunci putem nădăjdui plini de încredere că “vom fi răpiţi în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (1 Tesalonicieni 4:17) Care vine “cu putere multă şi cu slavă” (Marcu 13 :26) “să judece vii şi morţii” (1 Petru 4:5) şi “va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16:27).

5

†

“Iubitorule de Dumnezeu, tu binevoieşti a crede că este o mare bucurie să vorbeşti cu sărmanul Serafim, socotind poate că nu este lipsit de harul Domnului. Atunci, ce-am mai putea spune despre Însuşi Domnul, obârşia fără de cădere a fiecărei binecuvântări, cereşti şi pământeşti? Într-adevăr, în rugăciune ni se îngăduie să vorbim cu El, cu Însuşi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru cel plin de har şi de dătător de viaţă. Dar chiar şi aici, trebuie să ne rugăm numai până când Dumnezeu Duhul Sfânt se pogoară asupra noastră, cu harul Său ceresc, în măsura cunoscută de El. Şi când El binevoieşte să ne viziteze trebuie să ne oprim din rugăciune. Pentru ce ar trebui atunci să ne rugăm Lui, “Vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”, când El deja a venit la noi să ne mântuiască, pe cei ce ne încredem Lui, şi Îl chemăm cu adevărat cu Numele Său cel sfânt, ca să-L putem primi cu smerenie şi dragoste pe Mângâietorul, în casa sufletelor noastre, flămânzind şi însetând după venirea Sa?

“Voi explica aceasta, iubitorule de Dumnezeu, printr-o pildă. Închipuiţi-vă că m-aţi chemat în vizită şi că, în urma acestei invitaţii, am venit să stăm de vorbă. Dar continuaţi să mă chemaţi, spunându-mi: “Intră, te rog! Hai intră!” Atunci eu voi fi silit a cugeta: “Care este problema lui? Este nebun?”

“Aşa, şi cu Domnul Dumnezeul nostru Sfântul Duh. De aceea se spune: “Opriţi-vă şi cunoaşteţi că eu sunt Dumnezeu; Înălţat voi fi între neamuri. Înălţat voi fi pe pământ” (Psalmul 45:10).

Adică voi apărea şi voi continua să apar tuturor celor care cred în Mine şi Mă cheamă, şi voi vorbi cu ei precum am grăit odată către Adam în Rai, către Avraam şi Iacov şi alţi slujitori de-ai Mei, Moise şi Iov, şi cu cei asemenea lor.

“Mulţi explică că aceasta tăcere se referă numai la problemele lumeşti; cu alte cuvinte, că în timpul rugăciunilor în care vorbeşti cu Dumnezeu trebuie “să fii liniştit” în ceea ce priveşte problemele lumeşti. Dar îţi voi spune, în numele Domnului, că nu este numai necesar să fii mort faţă de acestea la rugăciune, ci când prin puterea nemăsurată a credinţei şi a rugăciunii Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfânt se îndură să ne viziteze, şi vine la noi în întregimea bunătăţii Sale nespuse, trebuie să fim morţi şi faţă de rugăciune.

“Sufletul vorbeşte în timpul rugăciunii, dar la pogorârea Duhului Sfânt trebuie să rămânem într-o tăcere desăvârşită, pentru a asculta limpede şi cu înţelegere toate cuvintele vieţii veşnice pe care El se va milostivi atunci să ni le spună. Sunt trebuitoare atât trezvia deplină a sufletului şi a duhului, cât şi neprihănirea feciorelnică a trupului. Aceleaşi cerinţe au fost făcute la Muntele Horev, când israiliţilor li s-a spus ca nici măcar să nu îşi atingă nevestele, vreme de trei zile, înainte de apariţia lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Căci Dumnezeul nostru este un foc ce arde tot ce este necurat, şi nimeni cu trupul sau duhul întinat nu poate intra în părtăşie cu Dânsul.”

6

†

DOBÂNDIREA HARULUI

“Da, părinte, dar alte fapte bune, săvârşite din dragoste pentru Hristos, în scopul dobândirii Duhului Sfânt? Aţi vorbit numai de rugăciune.”

“Dobândeşte harului Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui Hristos. Fă negoţ duhovnicesc cu ele; fă negoţ cu acelea care îţi aduc profitul cel mai mare. Strânge capital din belşugul harului lui Dumnezeu, adună-l în banca cea veşnică a lui Dumnezeu, care îţi va aduce dobânda nematerialnică, nu patru sau şase procente, ci sută la sută pentru o rublă duhovnicească, şi chiar nesfârşit mai mult decât atât. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postirea îţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia îţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos în acest fel.

“Acum vă voi spune despre mine, umilul Serafim. Sunt dintr-o familie de neguţători din Kursk. Astfel, pe când nu eram încă în mânăstire, obişnuiam să facem negoţ cu bunurile care ne aduceau cel mai mare câştig. Fă astfel, fiul meu. Şi aşa cum în afaceri scopul de căpătâi nu este nici pe departe cel de a face negoţ, ci obţinerea a pe cât se poate mai mult câştig, astfel şi în “afacerea” vieţii creştine scopul principal nu este, nici pe departe, rugăciunea sau săvârşirea unor alte fapte bune.

Deşi apostolul spune: “Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesalonicieni 5:17), totuşi, după cum vă amintiţi, el adaugă: “Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi.” (I Corinteni 14:19).

Iar Domnul spune: “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7:21), adică cel ce face lucrarea Domnului şi, mai mult, o face cu cinstire, căci “blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă” (Ieremia 48:10).

Iar lucrul Domnului este: credinţa în Dumnezeu şi în Acela pe care L-a trimis, Iisus Hristos (Ioan 14:1; 6:29).

Dacă noi înţelegem poruncile lui Hristos şi ale Apostolilor aşa cum trebuie, afacerea noastră ca şi creştini constă nu în sporirea numărului faptelor noastre bune, care sunt numai mijloace de îndepărtare a scopului vieţii creştine, ci în obţinerea câştigului cel mai mare de pe urmă lor, adică dobândirea darurilor celor mult bogate ale Duhului Sfânt.

“Cât doresc, iubitorule de Dumnezeu, ca înşivă să puteţi dobândi această sursă nesfârşită a harului dumnezeiesc, şi să vă puteţi întreba mereu: Sunt întru Duhul Domnului ori nu? – nu este nici o pricină pentru a jeli. Sunteţi pregătit să vă înfăţişaţi de îndată la infricoşătoarea judecată a lui Hristos. Căci “În ceea ce te voi găsi, în aceea te voi judeca.” Dar dacă nu suntem în Duhul, trebuie să aflăm de ce nu suntem şi ce pricină l-a făcut pe Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfânt să ne părăsească. Trebuie să-L căutăm iar şi trebuie să continuăm căutarea, până ce Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfânt este aflat şi este iarăşi cu noi, prin bunătatea Lui. Trebuie să atacăm vrăjmaşii care ne îndepărtează de El, până ce şi ţărâna lor nu va mai fi, precum a spus Profetul David, “Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se vor sfârşi. Îi voi zdrobi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele.” (Psalmul 17:41-42).”

7

Descarcă cartea în format PDF