† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,miluieşte-mă pe mine ,păcătosul/a .

 

Sfântul Simeon Noul Teolog – Imnele Iubirii Dumnezeieşti

l

Despre luminarea dumnezeiască şi lumina Sfântului Duh;

şi că Dumnezeu

este singurul loc, în care după moarte toţi sfinţii îşi găsesc

odihna; şi că cel ce cade în afara lui Dumnezeu nu va găsi în alt loc

odihnă în viaţa viitoare

Care e taina înfricoşătoare ce se săvârşeşte în mine ?

Cuvântul n-o poate tâlcui, nici mâna mea ticăloasă

n-o poate scrie spre lauda şi slava Celui ce este peste toate,

A Celui ce este mai presus de orice laudă şi orice cuvânt.

Căci dacă cele ce se petrec acum în mine, risipitorul,

sunt negrăite şi de nespus, spune-mi cum va fi nevoie

să primească laudă sau slavă de la noi,

Cel care e Dăruitorul şi Făcătorul acestora?

Fiindcă nu va dobândi slavă de la noi Cel ce are slavă,

precum nici nu va primi strălucire sau se va împărtăşi de lumină,

soarele văzut de noi în lumină

El luminează, nu e luminat; se arată luminând, nu primeşte lumină.

Căci are ceea ce a primit, de la început, de la Creator.

Dacă deci făcând soarele, Dumnezeu, Creatorul tuturor,

l-a făcut fără vreo trebuinţă, ca să răspândească lumină îmbelşugată

şi să nu aibă nevoie nicidecum de altul mai mare,

cum ar primi slavă de la mine umilitul?

Căci e cu totul fără lipsuri Ziditorul soarelui,

care umple de toate bunătăţile, având puterea într-un semn şi

într-o hotărâre.

De aceea limba mea nu are cuvinte

şi mintea mea priveşte cele săvârşite, dar nu le explică;

le vede şi voieşte să le spună, dar nu găseşte cuvânt.

Căci ceea ce priveşte ceea ce e nevăzut şi cu totul fără formă,

şi simplu cu totul necompus, nesfârşită mărime

şi nu vede nici început şi nu observă nici sfârşit

şi nu cunoaşte nici mijloc; cum ar spune ce vede?

Socotesc că vede totul într-o unitate.

Dar nu, desigur, prin fiinţă, ci prin participare.

Căci te aprinzi de la foc şi iei focul întreg.

dar acela rămâne neîmpărţit, neîmpuţinat în ceea ce era.

Ceea ce se împărtăşeşte de focul material, se desparte de el

şi trece în multe sfeşnice,

dar acela fiind foc duhovnicesc, e de neîmpărţit

şi cu totul de neseparat şi de netăiat.

Căci împărtăşindu-se, nu se împarte, ci rămâne neîmpărţit

şi se află în mine,

răsare în mine, dinlăuntrul nevrednicei mele inimi,

ca soarele, sau ca discul soarelui,

arătându-se în formă de sferă, în chip luminos, căci e ca o flacără.

Nu ştiu – precum s-a spus – ce să zic despre ea

şi aş voi să tac, dacă aş putea.

Dar minunea înfricoşătoare îmi mişcă inima şi-mi deschide

gura murdară şi mă face să vorbesc şi să scriu.

Căci Tu, Cel ce mi-ai răsărit acum în inima întunecată,

Cel ce mi-ai arătat lucruri minunate, pe care ochii nu le-au văzut,

Cel ce m-ai făcut ucenic şi fiu al apostolului, pe mine,

pe care mă avea înainte cumplitul balaur

†

şi ucigător de oameni ca lucrător şi slujitor a toată fărădelegea,

Tu, Soarele dinainte de veci, care ai strălucit, în iad,

iar pe urmă ai luminat şi sufletul meu întunecat

şi mi-ai dăruit ziua neînserată – lucru greu de crezut

celor nepăsători şi leneşi ca mine -

Cel ce ai umplut sărăcia mea de toate bunătăţile,

Tu însuţi mi-ai dăruit cuvânt şi mi-ai dat vorbe,

ca să istorisesc tuturor minunile Tale,

pe care le faci şi cu noi, robii Tăi.

Aceasta pentru că cei ce dorm cu lenevie în întuneric

şi spun: E cu neputinţă să se mântuiască păcătoşii şi să fie miluiţi

ca Petru şi ca ceilalţi apostoli, sfinţi, cuvioşi, drepţi,

să cunoască şi să înveţe că acesta a fost,

este şi va fi un lucru uşor pentru bunătatea Ta.

Şi cei cărora li se pare că Te au pe Tine, lumina întregii lumi

(Ioan VIII, 12),

dar spun că nu Te văd, că nu petrec în lumină,

că nu sunt luminaţi, că nu te văd mereu, Mântuitorule,

să afle că nu i-ai luminat pe ei în cugetare,

nici nu Te-ai sălăşluit în inima lor murdară

şi că se bucură degeaba cu nădejdi deşarte

socotind că vor vedea lumina Ta după moarte,

Căci arvuna, pecetea s-a dat sigur, de aici,

Mântuitorule, oilor de-a dreapta.

Căci dacă moartea îi aduce fiecăruia o închidere

şi după sfârşit nimeni nu mai poate face,

fără îndoială fiecare va fi cum s-a aflat.

Aceasta mă Inspăimântă, Stăpâne, aceasta mă face să tremur,

aceasta usucă simţurile mele

fiindcă aşa cum murind şi mutându-se cineva acolo fiind orb,

nu va mai vedea acest soare în mod sensibil,

deşi înviind va primi iarăşi lumina ochilor,

aşa nici cel ce are mintea oarbă când moare,

nu Te va mai vedea pe Tine,

Soarele spiritual, Dumnezeul meu.

Ci ieşind din întuneric, va merge în întuneric

şi în veci va fi despărţit de Tine.

Nimeni dintre cei ce cred în Tine, Stăpâne,

sau din cei botezaţi în numele Tău,

nu va suporta această mare şi înfricoşătoare povară

a despărţirii de Tine, Milostive.

Căci cumplit chin este acesta,

cumplită, de nerăbdat, este suferinţa veşnică.

Căci ce e atât de rea ca despărţirea de Tine Mântuitorule?

Ce e mai dureros ca despărţirea de viaţă,

ca lipsirea de toate bunurile ?

Căci despărţirea de Tine e lipsirea de tot binele.

Fiindcă nu cum sunt cele de acum de pe pământ, vor fi şi atunci.

Pentru că acum cei ce nu Te cunosc pe Tine, se desfată trupeşte

şi se bucură sărind ca animalele

având cele ce li le-ai dat spre plăcerea vieţii.

Şi nevăzând decât acestea, socotesc că aşa va fi şi după ieşirea

sufletului,

după plecarea din această viaţă.

Dar vorbesc greşit şi cugetă rău

cei ce spun că vor fi într-o oarecare odihnă,

2

†

dar nu cu Tine, şi-şi pregătesc ei înşişi

un loc -, o, ce nebunie ! -

care nu va fi părtaş nici de lumină, dar nici de întuneric,

în afară împărăţiei, dar şi a gheenei,

departe şi de cămară mirelui, dar şi de focul judecăţii,

în care doresc să ajungă şi cei ticăloşi.

Şi spun că n-au nevoie de slavă Ta cea veşnică,

sau de împărăţia cerurilor, ci să fie în odihnă.

Vai de întunecimea lor, vai de neştiinţă lor!

Vai de mizeria lor şi de nădejdile lor deşarte!

Nicăieri nu s-a scris aceasta, căci nici nu va fi aceasta.

Ci vor fi în lumina bunătăţilor cei ce au făcut cele dumnezeieşti

şi în întunericul pedepselor lucrătorii celor rele.

Iar la mijloc e prăpastia înfricoşătoare care desparte pe unii de

alţii,

precum Tu însuţi ai învăţat, Cel ce le-ai pregătit acestea (Luca XVI, 26).

Căci pentru omul ce cade la mijloc,

acesta va fi mai rău decât orice chin înfricoşător şi pedeapsă.

El se va rostogoli în chip nenorocit

şi va fi dus în prăpastia chinurilor şi în haosul pierzaniei,

peste care e greu să păşească toţi cei ce se află în chinuri,

care voiesc să treacă în pământul celor drepţi.

Ei preferă să fie prefăcuţi în cenuşă de focul cumplit,

decât să se arunce în abisul înfricoşător.

Deci cei ce doresc să ajungă acolo după moarte,

sunt vrednici de multe lacrimi şi de mult plâns,

pentru că sunt cu totul nesimţitori ca animalele neraţionale.

Ei îşi doresc blestemul lor şi se amăgesc pe ei înşişi,

Tu eşti împărăţia cerurilor, Tu eşti pământul celor blânzi, Hristoase

(Matei V, 5)

Tu eşti verdeaţa raiului. Tu eşti ospăţul dumnezeiesc,

Tu eşti cămara de nuntă negrăită,

Tu eşti masa tuturor,

Tu eşti pâinea vieţii (Ioan VI, 35)

Tu eşti băutura cea mai nouă.

Tu eşti paharul apei şi apa vieţii (Apoc. XXI, 6).

Tu eşti sfeşnicul nestins pentru fiecare dintre sfinţi.

Tu eşti veşmântul şi cunună şi Cel ce împarte cununi,

Tu eşti bucuria şi odihna,

Tu, desfătarea şi slava,

Tu eşti veselia şi plăcerea.

Şi harul Tău va lumina ca soarele, Dumnezeul meu.

Căci el e harul Duhului Sfânt în toţi sfinţii.

Şi vei lumina, Soare neapropiat, în mijlocul lor.

Şi toţi se vor lumina pe măsură credinţei,

faptelor, nădejdii şi iubirii,

curăţirii şi luminării din Duhul Tău,

Dumnezeule, singurul îndelung răbdător şi Judecător al tuturor.

Locaşurile şi locurile lor vor fi socotite diferite (Ioan XIV, 2).

Măsurile strălucirii, ale iubirii, ale vederii Tale,

mărimea slavei, desfătarea şi arătarea

vor deosebi casele şi locaşurile lor.

Minunatele corturi deosebite şi multele case,

veşmintele multor demnităţi

şi coroanele foarte deosebite, pietrele şi mărgăritarele

şi florile neveştejite, cu chipuri minunate, paturile şi

3

†

aşternuturile

mesele şi tronurile

şi tot ce pricinuieşte o desfătare prea dulce

erau şi sunt una cu a Te vedea pe Tine singur.

Deci cei ce, precum s-a zis, nu văd lumina Ta,

nu sunt nici văzuţi de Tine,

ci sunt despărţiţi de vederea prea bună a Ta,

sunt lipsiţi de bunătăţi.

Dar atunci unde vor afla odihnă,

unde vor afla un loc fără durere,

în care să locuiască, o data ce nu s-au făcut drepţi ?

Căci numai “drepţii vor locui în faţa Ta” (Ps. CIXL. 13).

Fiindcă şi Tu ai luat chip în inimă lor dreaptă (Gal. IV, 18),

vor locui cu chipul Tău în Tine, Hristoase al meu.

O, minune! O, dar minunat al bunătăţii Tale!

prin care se fac oamenii în chipul lui Dumnezeu

Şi ia chip în ei Cel neîncăput în toţi,

Dumnezeul neschimbător, imuabil prin fire,

Cel ce voieşte să locuiască toţi drepţii,

ca să aibă fiecare înăuntru pe Împăratul întreg

şi împărăţia însăşi şi cele ale împărăţiei.

Şi să lumineze cum a luminat Dumnezeul meu înviind

mai mult decât razele soarelui acesta văzut.

Prin aceasta vor sta lângă Cel i-a slăvit pe ei

si vor rămâne uimiti de îmbelşugarea slavei

şi într-o neîncetată creştere a strălucirii dumnezeieşti.

Căci nu va fi sfârşit al înaintării lor în veci.

Pentru că stabilitatea creşterii spre ţintă fără sfârşit

va consta în cuprinderea necuprinsului

Şi îi va sătura Cel de care nu se poate nimeni sătura.

Plinătatea lui şi slava luminii

va consta în înaintarea într-un abis şi într-un început fără sfîrşit.

Şi precum având pe Hristos ca Cel ce a luat chip înăuntru lor.

Îi stau alături Celui ce luminează în mod neapropiat,

aşa sfârşitul se face în ei începutul slavei

şi – ca să-ţi fac ideea mai clară -

în sfârşit vor avea începutul şi în început sfârşitul.

Înţelege prin aceasta supraplinătatea care nu mai are nevoie de

adaos.

Dar la sfârşitul a ceea ce-i fără sfârşit nu ajung cei ce aleargă.

Căci dacă va trece acest cer văzut

şi pământul şi toate cele de pe pământ,

gândeşte-te la ceea ce am spus,

se va arăta locul, unde vei află sfârşitul (desăvârşitul),

Nu vorbesc de cel corporal, ci prin minte

vei putea înţelege plenitudinea lumii necorporale.

Şi aceasta nu e lumea, ci un aer cum a fost înainte.

Dar nici aer, ci un spaţiu negrăit pe care îl numesc Totul.

El este un abis fără sfârşit întru totul,

întreg în toate privinţele, în toate părţile.

Acest Tot e umplut de dumnezeirea lui Dumnezeu.

Cei ce se împărtăşesc de El şi locuiesc în El,

cum vor cuprinde întregul, ca să se sature ?

Sau, spune-mi, cum vor ajunge la sfârşitul nesfărşitului ?

E ceva cu neputinţă şi cu totul de neajuns,

Nici sfinţii ce petrec aici în timp,

4

†

nici cei ce s-au mutat acolo în Dumnezeu

nu pot avea în ei o astfel de înţelegere.

Ei sunt acoperiţi de lumina sfintei slave

şi sunt luminaţi şi luminează

şi se desfată în acestea,

Dar ştiu cu adevărat cu toată încredinţarea

că desăvârşirea acestora este fără sfîrşit

şi înaintarea în slava va fi veşnică.

Dar de cei ce cad din Dumnezeu, mă mir unde stau,

o dată ce sunt departe de Cel ce e pretutindeni.

Aceasta e cu adevărat, fraţilor, o minune plină de frică,

care are nevoie de cugetarea unei minţi luminate

ca să înţeleagă bine aceasta şi să nu cadă

în erezie, ca una ce nu crede cuvintelor Sfântului Duh.

Fără îndoială vor fi şi acestia înăuntru Totului,

dar în afară de lumina dumnezeiască şi de Dumnezeu.

Căci precum cei ce nu văd soarele care străluceste

chiar de sunt luminaţi întregi,

sunt in afara lumii,

despărţiti prin simţire şi prin vedere de acesta,

aşa este lumina dumnezeiască a Treimii în toate,

dar păcătoşii sunt închişi în mijlocul întunericului

întrucât nu văd şi nu au deloc simţirea dumnezeiască,

ci fiind arsi de constiinţa lor

şi osândiţi de ea, vor avea în veci

chinul negrăit şi durerea nespusă.

ll

Ce schimbare s-a produs cu acest părinte; şi cum,curăţit la culme, s-a

unit cu Dumnezeu; şi cum era şi cum a devenit. E ceea ce arată aici

imnele dragostei lui către Dumnezeu. La sfârşit, el vorbeşte ca teolog  şi despre îngeri .

Care e mila Ta nemăsurată, Mântuitorule?

Cum ai binevoit să mă faci mădular al Tău pe mine necurăţitul,

risipitorul şi desfrânatul? Cum m-ai îmbrăcat în veşmântul

atotstrălucitor,

din care fulgeră strălucirea nemuririi

şi face toate mădularele mele lumină?

Căci trupul Tău, neprihănit şi dumnezeiesc

străluceşte întreg de focul dumnezeirii Tale,

cu care este amestecat în chip negrăit.

Această (lumină) mi-ai dăruit-o şi mie, Dumnezeul meu.

Căci o dată ce acest înveliş murdar şi sărăcăcios

s-a unit cu trupul Tău atotneprihănit

şi sângele meu s-a amestecat cu sângele Tău,

ştiu că m-am unit şi cu dumnezeirea Ta

şi m-am făcut trupul Tău preacurat,

mădular strălucitor, mădular cu adevărat sfânt,

mădular luminos, străveziu şi strălucitor.

Văd frumuseţea ta, privesc strălucirea,

oglindesc lumina harului Tău,

şi mă uimesc de strălucirea ei

şi-mi ies din mine înţelegându-mă pe mine

ce-am devenit, din ce-am fost, o, minune !

Mă umplu de sfială, simt o sfială faţă de mine însumi.

Mă cinstesc, am frică de mine, cum Te cinstesc şi am frică de Tine:

Nu mai ştiu ce să fac, sfiindu-mă întreg,

5

†

unde să mă aşez şi de cine să mă apropii

şi unde să aplec mădularele Tale şi spre ce lucruri, spre ce fapte

să le folosesc pe ele. atât de înfricoşătoare şi de dumnezeieşti.

Da-mi mie Tu să grăiesc şi să şi fac cele ce le grăiesc, Făcătorule,

Creatorule şi Dumnezeul meu!

Căci dacă cele ce le vorbesc, nu le împlinesc prin fapte, m-am făcut

aramă ce scoate mari sunete deşerte,

nesimţind dulceaţa sunetului loviturilor.

Dar să nu mă laşi, nici să mă părăseşti,

nici să-mi îngădui să rătăcesc, Mântuitorul meu,

mie, nevrednicul, sărmanul şi străinul,

care-Ţi sunt dator cu zeci de mii de talanţi,

ci precum ai făcut odinioară, fă şi acum, Cuvinte!

Căci atunci m-ai despărţit, Mântuitorule, pe mine, păcătosul,

de moştenirea şi de pământul strămoşesc,

de tată, de fraţi, de mamă, de ai mei şi de străini

şi de toate celelalte rudenii şi de prieteni,

deşi eram mai fără de preţ decât toţi,

şi m-ai luat în braţele Tale,

pe mine care mă arătam nemulţumitor de bunătăţile Tale.

Aşa miluieşte-mă şi acum, Milostive,

sau mai bine zis, mai mult, Dumnezeul meu,

Şi Te îndură şi mă apăra.

Şi îmblânzeşte mişcările mâniei mele

şi mă fă în stare să port cu îndelungă răbdare

toată încercarea şi întristarea vieţii mele,

toate câte mi le pricinuiesc eu din reaua cugetare,

toate cu care mă ispiteşte

firea pizmaşă a demonilor

şi cele ce mi le pricinuiesc cei mai slabi dintre fraţii mei,

cu lucrul, cu cuvântul.

Dar vai mie că şi mădularele mele înseşi mă ard,

Încât sufăr şi din pricină lor,

Astfel sunt condus de picioare,

după ce am primit rolul de cap,

şi umblu desculţ şi sunt înţepat de mărăcini.

şi sufăr foarte neputând suporta durerea

Unul din picioarele mele păşeşte spre cele dinainte,

iar celălalt se întoarce înapoi.

Mă atrag, mă târăsc şi aci şi acolo

şi mă sfâşie şi cad.

Căci nu pot să le urmez tuturor.

Să zac la pământ e rău şi să mă mişc aşa,

e şi mai rău decât să zac la pământ,

fiindcă întrece toate celelalte nenorociri.

Doamne, dă-mi pocăinţă şi plâns

şi mă invredniceste în întunericul vieţii,

în lumea aceasta, în locul tristeţii,

să-ţi slujesc Ţie şi să Te cinstesc

şi să împlinesc poruncile Tale!

Îţi mulţumesc, că mi-ai dat să trăiesc

şi să Te cunosc şi să mă închin Ţie, Dumnezeul meu.

Căci aceasta este viaţa: a Te cunoaşte numai pe Tine,

Dumnezeu, Ziditorul şi Făcătorul tuturor,

nenăscut, necreat, fără început, singur

şi pe Fiul Tău născut din Tine

6

†

Sfântul Simeon Noul Teolog – Imnele Iubirii Dumnezeieşti

Cuprins

Pagina

8 – Ce e monahul şi care este lucrarea lui şi la ce înălţime a vederii

15 - Părintele descrie aci uimit, cum i s-a arătat lui Dumnezeu, ca lui Pavel şi Ştefan

22 – Mulţumire către Dumnezeu pentru darurile de care s-a învrednicit; şi că treapta preoţiei şi a egumeniei sale este înfricoşătoare şi pentru îngeri

31 – Frica naşte iubirea, iar iubirea dezrădăcinează frica din suflet şi rămâne singură în el; căci ea este duhul dumnezeiesc şi sfânt

44 – Învăţătura unită cu Teologia, despre lucrările iubirii sau despre lumina Sfântului Duh

51 – Mulţumire şi mărturisire însoţită de teologie (de reflexii lui Dumnezeu); şi despre darul şi împărtăşirea Duhului Sfânt

64 – Mulţumire unită cu reflexiunea teologică ; şi despre numirile date harului dumnezeiesc, deduse din lucrări

77 – Prin cele ce le mărturiseşte prin scris în acest cuvânt, arată adâncimea smereniei sale ; şi înaintând, o prezenţă spre învăţătura celui ce a atins un anumit grad de desăvârşire şi s-a învrednicit de astfel de revelaţii, imitând şi în aceasta pe dumnezeiescul Pavel,care s-a declarat pe sine păcătos şi nevrednic să se numească Apostol

84 – Despre vederea luminii dumnezeieşti de care s-a împărtăşit autorul ;şi cum lumina dumnezeiască e necuprinsă de întuneric ; şi cum înspăimântat de mărimea covârşitoare a descoperirilor, şi-a adus aminte de slăbiciunea omenească şi se osândeşte pe sine

92 – Despre descoperirea spirituală a lucrărilor sfintei lumini şi despre lucrarea spirituală şi dumnezeiască a vieţii virtuoase

103 – Către un ucenic: când focul dumnezeiesc al duhului mişcă sufletele prin lacrimi şi pocăinţă, le lucrează şi le curăţă şi mai mult,luminând părţile lor întunecate de păcat şi vindecându-le rănile, le cicatrizează desăvârşit, încât ele strălucesc de frumuseţea dumnezeiască

113 – Despre Teologie (învăţătura despre Dumnezeu); firea dumnezeiască este de nepătruns şi cu totul neînţeleasă de oameni

121 – Prea Sfântul Duh se uneşte cu sufletele curăţite într-o simţire clară sau conştientă şi face sufletele cu care se uneşte, luminoase,asemenea lui şi pe ele înseşi lumină

126 – Mulţumirile pentru exil şi pentru necazurile îndurate în prigonirea ce-a suportat-o

134 - Mulţumire către Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El şi cerere de-a află pentru ce cei ce-au ajuns desăvârşiţi sunt lăsaţi să fie ispitiţi de demoni; şi învăţătura şi rânduiala dată prin gura lui Dumnezeu despre cei ce s-au lepădat de lume

144 - E mai bine a fi păstorit decât a păstori pe cei ce nu voiesc aceasta.Căci nu câştigă nimic cel ce se străduieşte să mântuiască pe alţii,iar pe sine se va pierde prin povăţuirea lor

147 – Ce este “după chipul” şi cum se înţelege în mod cuvenit om drept chip al modelului (al prototipului); şi că cel ce iubeşte pe vrăjmaşi ca pe binefăcătorii săi, imită pe Dumnezeu şi făcându-se prin aceasta părtaş al Duhului Sfânt, se face Dumnezeu prin adopţiune şi prin har,dar nu e cunoscut ca atare decât de cei ce stau sub lucrarea Sfântului Duh

154 – Învăţătura cea mai exactă despre Dumnezeu ; şi că cel ce nu vede lumina slavei lui Dumnezeu e mai rău ca orbii

162 - Se întâmplă uneori, ca din grija de-a îndrepta pe aproapele, învăţătorul este atras în slăbiciunea patimii ce-l stăpâneşte pe acela

170 – Când Duhul străluceşte în noi, toate patimile sunt puse pe fugă, ca întunericul de lumină. Dar când el îşi retrage razele, cădem în patimi şi în gânduri rele

176 – Cuvânt în formă de dialog între Dumnezeu şi părintele autor al imnelor; şi cum acest dumnezeiesc părinte luminat de Sfântul Duh grăia cu Dumnezeu şi era iniţiat de Acela în tainele dumnezeieşti şi omeneşti

182 - Fiecăruia dintre oameni i-a dat Dumnezeu în mod potrivit şi spre folos prin Duhul sfânt un dar ca să lucreze nu ceea ce voieşte el, ci precum s-a rânduit mai înainte de el, ca să nu rămână nefolositor în biserica lui

189 – Rugăciune către Dumnezeu pentru toate cele ce s-au întâmplat autorului, unită cu o cerere şi cu o mulţumire

197 – Cuprins detaliat

Descarcă cartea în format PDF

Imnele iubirii dumneieşti-Sfântul Simeon Noul Teolog în format audio