† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Ianuarie 5, 2010

Filed under: Pelerinul Rus — Micael Nicolas @ 19:36

 pagina 58

Într-o bună zi, plimbându-mă pe strada principală, m-am întâlnit şi am făcut cunoştinţă cu un tânăr frumos, care se dădea drept francez, un student cu actele în regulă, venit de curând din Paris, care căuta un loc de pedagog. Învăţătura lui plină de fineţe mi-a plăcut foarte mult. L-am poftit în casa mea, ca musafir, şi ne-am împrietenit. Timp de două luni a venit des la mine. Uneori ne plimbam împreună, hoinăream şi tot împreună intram în casele oamenilor din lumea mare.

Către sfârşit, veni într-o bună zi la mine, poftindu-mă să mergem într-una din familiile mai sus pomenite şi, ca să mă înduplece mai uşor, a început să-mi vorbească de veselia şi buna dispoziţie care te întâmpină de cum păşeşti pragul acelei casei. Dar, după ce îmi spuse aceste cuvinte, la un moment dat începu să mă roage stăruitor sa ieşim afară din cabinetul în care ne aflam şi să stăm în salon.

Rugămintea lui mi se păru ciudată şi,după ce i-am spus că am băgat de seamă de mai multe ori neplăcerea lui de a sta în odaia mea de lucru, l-am întrebat care e cauza. Apoi l-am mai reţinut în cabinetul meu şi din altă pricină: salonul se afla lângă camera mamei şi a surorii mele, unde n-ar fi fost frumos să vorbim despre felurite deşertăciuni. El îşi menţinea totuşi dorinţa prin diferite şiretlicuri. În cele din urmă, îmi spuse deschis următoarele:

– Pe raftul din faţă se află printre cărţi o Evanghelie. Eu cinstesc atât de mult această carte, încât îmi vine greu să vorbesc în faţa ei despre lucrurile noastre pline de atâtea chestii neserioase… Te rog, du-o de aici, şi atunci vom vorbi în toată libertatea.

Uşuratic cum eram, am surâs când am auzit aceste cuvinte, am luat apoi Evanghelia din raft şi i-am zis:

– Trebuia să-mi fi spus mai de mult. Şi dându-i-o în mâini, am bâiguit:

– Uite, pune-o singur în cealaltă cameră!…

Dar, minune, de abia m-am atins de el cu Evanghelia şi, în aceeaşi clipă, tânărul se cutremură şi se făcu nevăzut, întâmplarea m-a uimit atât de puternic, încât, de spaimă, m-am prăbuşit în nesimţire pe podele.

Auzind zgomotul, ai casei au dat fuga în cabinet şi, timp de o jumătate de oră, s-au chinuit să mă readucă în simţiri. Revenindu-mi, am simţit că mă cuprinseseră o mare frică, un cutremur, o tulburare plină de nelinişte şi o desăvârşire amuţire. Picioarele şi mâinile îmi înţepeniseră aşa de tare, încât nu le mai puteam mişca.

Doctorul, care fusese chemat între timp, a stabilit că boala se numeşte paralizie şi că nu e decât urmarea unei puternice zguduiri lăuntrice sau a unei spaime. În ciuda tuturor leacurilor pe care le primeam în mod regulat de ia mai mulţi medici, zăceam în pat şi nu simţeam nici cea mai mică uşurare în mersul bolii, care, în cele din urmă, m-a silit să ies la pensie şi să mă las de slujba mea de profesor. Între timp, bătrâna mea mamă muri, iar sora mea se hotărî să-şi închine viaţa traiului mănăstiresc, toate acestea îmi adânciră boala, care devenea tot mai grea. În ceea ce mă priveşte, nu aveam decât o singură bucurie: citirea Evangheliei, care, încă de începutul bolii, se afla mereu în mâinile mele, ca un zălog al minunatei întâmplări ce se petrecuse cu mine.

Într-o zi, pe neaşteptate, a sosit un pustnic necunoscut care strângea bani pentru un sfânt locaş. El îmi spunea cu multă credinţă să nu mă bizui pe leacuri, care, fără ajutorul Domnului, nu sunt în stare să vindece. Să mă rog stăruitor lui Dumnezeu, ca El să mă ajute, căci rugăciunea este cel mai puternic mijloc pentru vindecarea tuturor bolilor.

– Dar cum aş putea să mă rog, în starea în care mă aflu, când nu-mi stă în putinţă nici să fac metanii, nici să-mi ridic mâna ca să-mi fac cruce? i-am răspuns eu cu mintea risipită.

La aceste vorbe el îmi răspunse:

– Roagă-te măcar aşa cum poţi!

Dar nu m-a lămurit mai temeinic cum trebuie să mă rog… După plecarea lui, am început să mă gândesc, nu ştiu cum, fără voia mea, la rugăciune, la puterea şi la lucrarea ei, aducându-mi aminte de lecţiile de teologie pe care le audiasem demult, la Academie, pe când eram încă student. Această cugetare era o îndeletnicire plină de bucurii pentru mine, îmi aducea din nou în minte cunoştinţele religioase pline de lumină, care îmi încălzeau sufletul, şi atunci am simţit o oarecare uşurare în mersu bolii mele.

Datorită faptului că se afla mereu la mine Evanghelia, în care aveam mare credinţă, căpătată în urma întâmplării minunate ce s-a petrecut cu mine,întemeiat, de asemenea, pe faptul că tot eşafodajul lecţiilor de care îmi aduceam aminte se sprijinea pe texte evanghelice, am socotit că cel mai bun lucru este să învăţ cele privitoare la rugăciune şi la evlavia creştină direct din îndrumările Evangheliei.

Citind-o cu multă băgare de seamă, am scos din paginile ei un întreg îndreptar de viaţă trăită în vederea mântuirii şi de adevărată rugăciune lăuntrică, ca dintr-un izvor puternic şi bogat. Cu un simţământ pătruns de cucernicie, am însemnat toate locurile şi textele care aveau o strânsă legătură cu problemele care mă interesau şi de atunci stărui necontenit în învăţarea acestor aşezăminte dumnezeieşti şi, pe cât îmi stă în putinţă, să le pun în practică printr-o trăire personală, chiar dacă uneori o faccu multă greutate. În timpul acestei îndeletniciri, boala mea a început, încet, încet, să-mi treacă şi, în sfârşit,după cum vedeţi, acum sunt cu totul sănătos.

 pagina 58

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: