† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Ianuarie 5, 2010

Filed under: Pelerinul Rus — Micael Nicolas @ 01:27

pagina 72

2. Înrâurirea binefăcătoare şi folositoare asupra aproapelui, înfăptuită de un pustnic ce-şi petrece viaţa în tăcere, nu se arată numai în îndrumările scoase din urmărirea vieţii sale lăuntrice, ci însăşi pilda vieţii lui de lepădare îi foloseşte mireanului atent, pe care-l aduce la cunoaşterea de sine şi-l întoarce spre simţul evlaviei…

Un om din lume, auzind vorbindu-se despre un evlavios sihastru sau trecând pe lângă coliba lui, simte un îndemn spre o viaţă plină de evlavie, îşi aduce aminte de ceea ce poate deveni omul pe pământ şi în ce chip are omul putinţa de a se întoarce la starea de contemplare de la început. Un pustnic tăcut învaţă prin însăşi tăcerea lui. Foloseşte altora prin însăşi viaţa lui, povăţuieşte prin pilda vie şi-i împinge către slăvirea lui Dumnezeu…

3. Folosul arătat mai sus decurge dintr-o tăcere adevărată, însoţită de multă înţelepciune şi luminată de razele harului. Dar şi dacă un pustnic ce se nevoieşte în tăcere n-ar avea aceste daruri binefăcătoare, prin care ar putea deveni lumina lumii, ci ar păşi pe calea liniştii numai ca să se ascundă de obştea semenilor săi, să fugă de ei din pricina trândăviei şi delăsării sale unite cu o pildă de viaţă rea şi plină de sminteală, chiar şi atunci el ar aduce un mare folos şi ar avea o binefăcătoare înrâurire asupra obştei.

Ar fi asemenea unui grădinar care taie crengile uscate şi neroditoare, aruncând vlăstarele dăunătoare, care ar putea să împiedice creşterea ramurilor mai bune şi mai folositoare. Căci fără altă faptă bună, chiar şi acest lucru este mare şi este de folos obştesc, când un sihastru tăcut înlătură prin retragerea lui sminteala care s-ar fi petrecut într-un chip de neînlăturat din pricina vieţii lui trăite fără nici o rânduială în mijlocul oamenilor, prin care ar fi vătămat viaţa duhovnicească a semenilor săi.

Despre însemnătatea tăcerii Sfântul Isaac Sirul scria astfel: „Dacă vom pune într-o balanţă toate faptele vieţii de aici, vom vedea atunci că tăcerea precumpăneşte faţă de toate celelalte. Să nu-i asemeni pe cei ce fac minuni, semne şi puteri în lume cu cei ce-şi petrec viaţa într-o tăcere plină de cunoştinţă. Trebuie să iubeşti mai mult tăcerea nelucrătoare decât saturarea celor flămânzi în lume sau decât întoarcerea multor popoare la Dumnezeu. Este mai bine să te descătuşezi tu însuţi din lanţurile păcatului decât să scoţi pe robi din sclavie.”

Chiar înţelepţii lumii recunosc folosul tăcerii: şcoala filosofică neoplatonică, care avea mulţi ucenici vestiţi, sub conducerea filosofului Plotin, trăia o adâncă viaţă lăuntrică de contemplaţie, care este atinsă mai ales în tăcere…

Un scriitor duhovnicesc a spus că dacă un stat ar progresa până la ultima treaptă de cultură şi de moralitate,chiar şi atunci ar fi necesar să existe oameni pe care să-i poţi folosi în scopuri contemplative, în afară de lucrarea obştească şi cetăţenească, pentru ca să nu se stingă duhul adevărului pe care ei, primindu-l de la înaintaşi, să-l dea urmaşilor.

Pelerinul: Nimeni n-a preţuit frumuseţea şi înălţimea tăcerii ca Sfântul Ioan Scărarul: „Tăcerea, zice el, este mama rugăciunii, întoarcerea din robia cugetelor, o simţită izbândă în fapte bune şi o neîncetată suire la cer.” Ba chiar însuşi Iisus Hristos, ca să ne arate folosul şi nevoia unei singurătăţi tăcute, îşi lăsa din când în când predica obştească şi se retrăgea în locuri pustii, pentru ca să Se liniştească şi să Se roage.

Contemplativii tăcuţi sunt, în fond, un fel de stâlpi care ţin bunăcuviinţa Bisericii prin rugăciunile lor neîncetate.

Chiar din cele mai vechi timpuri se vede că mulţi dintre mirenii cucernici, ba chiar înşişi împăraţii şi sfetnicii lor se duceau să-i cerceteze pe pustnici şi pe cei ce se linişteau, pentru a le cere rugăciunile lor spre întărirea şi mântuirea sufletului. Urmează de aici că si un sihastru tăcut poate sluji aproapelui şi poate lucra spre folosul şi binele obştei, prin singuratica-i rugăciune.

Profesorul: Dar iată că mai am o problemă pe care n-o pot dezlega aşa de uşor: toţi creştinii noştri au obiceiul de a cere să se roage unul pentru altul; de a dori ca altul să se roage pentru mine şi, mai ales, un fiu al Bisericii „care mi-a fost încredinţat ca povăţuitor”.

Asta nu este, oare, o simplă cerinţă a iubirii de sine, sau numai o deprindere împrumutată, de a vorbi cum i-au auzit vorbind pe alţii, aşa cum i se năzare minţii, fără să-şi dea seama de urmare? Dumnezeu, care are grijă de toate şi care lucrează după pronia Lui atotbună, iar nu după vrerea noastră, cere mijlocirea omului în lucrarea de mântuire a lumii? Rugăciunea făcută de mai mulţi oameni poate birui cu mai multă putere hotărârea Lui decât atunci când e făcută de unul singur?

În acest caz înseamnă că Dumnezeu ar căuta la faţa omului! Oare rugăciunea altuia mă poate mântui, când ştim că fiecare dintre noi va fi acoperit de slavă sau de ruşine numai prin faptele sale proprii? Tocmai de aceea eu cred că atunci când cerem rugăciunile altuia nu facem nimic altceva decât să scoatem la iveală rodul evlavios al smereniei noastre duhovniceşti, care dă pe faţă umilinţa şi dorinţa de a se socoti unul pe altul mai vrednic de cinste, şi nimic mai mult!

Călugărul: Judecând lucrurile pe dinafară, după filosofia lumii, s-ar părea că aşa este. Dar mintea duhovnicească, luminată de razele credinţei şi învăţăturii prin practica vieţii lăuntrice, pătrunde mai adânc, contemplează în chip mai luminos şi dezvăluie în mod tainic ceva ce este cu totul împotriva dovezilor înfăţişate de dumneata!… Ca să înţelegem mai repede şi mai limpede această chestiune o vom lămuri printr-o pildă şi vom verifica acest adevăr prin cuvântul Domnului.

Ca pildă: un elev se ducea la un învăţător ca să ia lecţii pentru a dobândi ştiinţa de carte. În calea lui de propăşire în învăţătură, ucenicul întâmpină piedici din pricina slabei lui înzestrări şi, nu mai puţin, din cauza trândăviei şi risipirii, ceea ce îl aşeză în rândul celor leneşi,nesilitori. Întristat de acest lucru, el nu ştia ce să facă şi cum să se lupte cu neajunsurile sale. Odată,întâlnindu-se cu un alt elev, cu un coleg de clasă mult mai deştept, îşi spuse amarul.

pagina 72

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: