† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Ianuarie 5, 2010

Filed under: Pelerinul Rus — Micael Nicolas @ 01:31

pagina 71

Am întâlnit, de asemenea, pe alţii care, spre marea noastră părere de rău, deşi au cunoscut cărarea tăcerii şi rugăciunea inimii, totuşi, în cazul unei poticniri sau slăbiciuni păcătoase, au căzut în deznădejde şi au părăsit lucrarea lăuntrică a inimii, pe care o cunoşteau bine.

Profesorul: Dar asta e ceva foarte firesc! Chiar eu însumi trăiesc aşa ceva, când se întâmplă să mă abat din calea lucrării lăuntrice spre o nenorocită risipire sau să fac o faptă care nu e la locul ei… Dacă rugăciunea lăuntrică a inimii este un lucru sfânt şi o unire cu Dumnezeu, nu este oare o îndrăzneală şi o necuviinţă să se lucreze aceasta într-o inimă păcătoasă, fără s-o fi curăţit printr-o pocăinţă smerită? E mai bine să fim muţi în faţa lui Dumnezeu decât să rostim cuvinte „nebuneşti”, pornite dintr-o inimă întunecată şi împrăştiată!

Călugărul: Îîmi pare foarte rău că judeci aşa! Tocmai acest gând de deznădejde, mai ucigător decât orice păcat,este arma de căpetenie mânuită de lumea întunericului împotriva noastră… Sfinţii noştri Părinţi, având o mare experienţă, dau în acest caz o îndrumare cu totul deosebită. Cuviosul Nichita Stithatul spune că, dacă s-ar întâmpla să cazi şi să ajungi chiar în adâncul răutăţii iadului, nici atunci să nu deznădăjduieşti, ci să te întorci îndată către Dumnezeu. El va reface repede inima ta căzută în păcat şi-ţi va da o putere mai mare ca înainte.

Prin urmare, după orice cădere şi după orice rănire săvârşită în inimă de păcat, trebuie să ne înfăţişăm numaidecât în faţa lui Dumnezeu, ca să fim vindecaţi şi curăţiţi. O mare mulţime de dascăli duhovniceşti susţin aceasta cu multă tărie. Deşi suntem în luptă cu vrăjmaşii mântuirii, cu patimile noastre, nu trebuie să dăm înapoi când e vorba de lucrarea purtătoare de viaţă, adică de chemarea lui Iisus Hristos, care se află în inimile noastre!

Faptele noastre rele nu numai că nu trebuie să ne întoarcă de la Dumnezeu, trezind în noi neliniştea, deznădejdea şi mâhnirea, ci, dimpotrivă, trebuie să ajute la o grabnică alergare spre Dumnezeu. Copilul dus de mâna mamei, când începe să meargă singur, se întoarce cât mai repede spre ea, iar când se poticneşte, se ţine cu tărie de poala ei.

Pustnicul: Eu cred că duhul deznădejdii, duhurile şi gândurile furtunoase de îndoială sunt stârnite, mai lesne decât orice, de o minte risipită şi de o lipsă de pază, tocmai în timpul când e nevoie de o întoarcere spre noi înşine. Părinţii din vechime, plini de dumnezeiască înţelepciune, ieşeau biruitori în faţa duhului deznădejdii,primeau o iluminare lăuntrică şi o întărire a nădejdii în Dumnezeu, rămânând într-o tăcere deplină, în singurătate. Ne-au dat şi nouă un sfat folositor şi înţelept: „Şezi în chilia ta, şi ea te va învăţa toate!”

Profesorul: Aş dori foarte mult să cercetezi ideile mele privitoare la tăcerea atât de mult lăudată de sfinţia ta şi la binefăcătorul folos al sihăstriei, de care se ţin pustnicii cu atâta dragoste. Iată care e părerea mea. Toţi oamenii, după legea firii lăsată de Dumnezeu, se află în legătură unul cu altul, care le este atât de trebuincioasă, fiind datori să se ajute unul pe altul în viaţă, să fie folositori unul altuia şi să muncească unul pentru altul.

Din această legătură se naşte bunăstarea neamului omenesc şi dragostea pentru aproapele. Pe câtă vreme un sihastru, depărtându-se de legătura cu oamenii, ce folos aduce pentru bunul mers al obştii omeneşti şi prin ce poate sluji aproapelui, când el nu lucrează nimic? El nimiceşte în fiinţa lui cu desăvârşire legea Creatorului privitoare la legătura dragostei care-l uneşte cu aproapele şi ia înrâurirea binefăcătoare asupra fraţilor!…

Pustnicul: Fiindcă punctul dumitale de vedere cu privire la tăcere nu este adevărat, nici concluzia nu este dreaptă. Să le cercetăm cu de-amănuntul:

1. Un pustnic tăcut şi singuratic nu numai că nu se găseşte într-o stare nelucrătoare şi trândavă, ci, dimpotrivă,lucrează în mod deosebit şi chiar mai mult decât cei ce iau parte la viaţa obştească. El munceşte neobosit cu firea lui cea mai înaltă: ia aminte, cugetă, urmăreşte starea şi mersul vieţii sale duhovniceşti. Aceasta este adevărata ţintă a liniştii!

Şi pe cât este de folositoare pentru propria lui desăvârşire, tot pe atât este de binefăcătoare şi pentru fraţii lui, care sunt lipsiţi de putinţa de a se cufunda, fără nici o risipire, în ei înşişi, în vederea sporirii vieţii morale. Cel ce tace cu băgare de seamă, făcându-şi cunoscute experienţele sale lăuntrice,fie prin cuvinte (în cazuri rare), fie lăsându-le prin scris, lucrează în mod simţit spre folosul sufletesc şi spre mântuirea fraţilor săi, ba chiar îi ajută într-o măsură mai mare şi într-un chip mai înalt decât un binefăcător obştesc.

Căci binefacerea particulară, simţită, făcută de oamenii lumii, se mărgineşte întotdeauna la un mic număr de nevoiaşi, pe câta vreme un om duhovnicesc devine binefăcătorul unor popoare întregi prin oferirea convingerilor şi mijloacelor puse în practică în vederea desăvârşirii vieţii duhovniceşti. Experienţele şi poveţele lui trec din neam în neam, lucru pe care noi îl vedem şi de care ne folosim din vechime până în vremea de acum. Şi asta nu se deosebeşte prin nimic de milostenia ce se dă din toată inima pentru Hristos, care se înfăptuieşte de dragostea creştină, ba chiar o întrece în urmările ei.

pagina 71

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: