† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Ianuarie 5, 2010

Filed under: Pelerinul Rus — Micael Nicolas @ 01:42
pagina 69

Pe această temelie sunt zidite toate religiile. Dar ceea ce este deosebit de interesant e că peste tot, miezul sau sufletul oricărei religii este alcătuit din rugăciunea tainică, ce se vădeşte într-un fel oarecare, prin mişcări şi prin jertfe văzute, mai mult sau mai puţin schimonosite de întunericul unei cunoştinţe strâmbe. Şi cu cât e mai minunat acest lucru în ochii minţii, cu atât cere din partea ei descoperirea cauzei tainice ce stă la temelia unei asemenea lucrări minunate, lucrare ce se arată în imboldul firesc care mână spre rugăciune.

Explicaţia, din punct de vedere psihologic, cu privire ia această taină nu este greu de dat: rădăcina, capul şi puterea tuturor patimilor şi lucrărilor din om este iubirea de sine, care îi este înnăscută. Acest adevăr este întărit cu multă limpezime de ideea autoconservării. Orice dorinţă, orice întreprindere, orice lucrare omenească are drept ţintă satisfacerea iubirii de sine, căutarea propriei fericiri, împlinirea acestei cerinţe însoţeşte toată viaţa omului firesc. Duhul omenesc nu este însă mulţumit cu nimic din cele simţite şi iubirea de sine, înnăscută,nu încetează în pornirea ei.

De aceea, dorinţele se dezvoltă din ce în ce mai mult, avântul spre bine creşte mereu, umple închipuirea şi, în cele din urmă, înclină înseşi simţirile în partea sa. Revărsarea acestui simţământ lăuntric, dorinţa care se dezvăluie singură, este o firească trezire spre rugăciune, este cerinţa iubirii de sine,care cu multă greutate îşi atinge ţelurile sale.

Cu cât omul propăşeşte mai puţin în ceea ce priveşte fericirea proprie, cu atât mai mult doreşte, cu atât mai puternic îşi revarsă dorinţa în rugăciune şi se îndreaptă cu cererea celor dorite către cauza necunoscută a tuturor celor ce există. Prin urmare, iubirea de sine înnăscută este stihia principală a vieţii, este pricina fundamentală care îl îmboldeşte pe omul firesc spre rugăciune.

Înţeleptul Făcător al firii a sădit în firea omului iubirea de sine întocmai ca pe o momeală, după cuvintele Părinţilor, momeală care are menirea să atragă şi să ridice fiinţa omenească cea căzută spre o înaltă unire.

O, dacă omul n-ar strica această însuşire şi ar ţine-o pe o treaptă înaltă, în legătură cu firea lui duhovnicească!

Atunci el ar avea o puternică încurajare şi un minunat mijloc spre desăvârşirea morală. Dar, vai! De câte ori face el din această însuşire o josnică patimă, atunci când o preface într-o armă mânuită de firea lui animalică!…

Vă mulţumesc din inimă, prea scumpii mei oaspeţi. Convorbirea noastră mântuitoare de suflet m-a îndulcit foarte mult şi mi-a insuflat multe gânduri pline de învăţătură pentru mine, cel ce sunt puţin experimentat.

Dumnezeu să vă răsplătească prin darul Său dragostea voastră, ziditoare de suflet. Toţi şi-au luat rămas bun.

  • POVESTIREA A ŞAPTEA

„[…] Şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi…”(Iacov 5, 16)

Pelerinul: Râvnitorul meu tovarăş de călătorie, profesorul, împreună cu mine, am dorit ca înainte de a porni la drum să trecem pe la prea cuvioşia ta, ca să ne luăm rămas bun şi să te rugăm să nu ne uiţi în rugăciunile sfinţiei tale…

Profesorul: Da, sinceritatea sfinţiei tale şi convorbirile cele mântuitoare de suflet ne-au îndulcit inimile.Amintirea lor se va păstra în sufletele noastre ca zălog al unei legături şi al unei iubiri creştine, oricât de departe ne vor duce paşii.

Duhovnicul: Vă mulţumesc că-mi arătaţi dragostea voastră. Venirea dumneavoastră este foarte nimerită! La mine s-au oprit doi călători: un călugăr din Moldova şi un pustnic care a trăit douăzeci de ani în liniştea unei păduri. Doresc să vă vadă. Iată-i!

Pelerinul: Fericită este viaţa pustnicilor! Cât de potrivită pentru apropierea sufletului spre unirea cu Dumnezeu.Să te afli în singurătatea unei păduri, unde pomul vieţii creşte în voie şi plin de dulceaţă în inima iubitoare de rugăciune a trăitorului pustiei! Dacă aş avea unele mijloace, oricât de modeste pentru hrană, atunci cred că nu m-aş despărţi de o astfel de viaţă de sihastru.

Profesorul: Nouă ni se par bune când le privim de departe, dar când ne lovim de realitate, atunci fiecare se poate încredinţa că orice loc, în ciuda anumitor avantaje, are în acelaşi timp şi dezavantajele sale. Desigur că,pentru cel care are o fire tristă şi o înclinare spre tăcere, o viaţă de pustnic este plină de bucurie, însă câte primejdii nu sunt presărate pe această cale! Istoria asceţilor ne pune la îndemână multe pilde din care se vede cum mulţi sihastri şi pustnici închişi în peşterile lor, rupând cu totul legătura cu oamenii, au căzut în propria lor înşelare şi într-o adâncă amăgire.

pagina 69
Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: