Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Ianuarie 5, 2010

Filed under: Pelerinul Rus — Micael Nicolas @ 02:12
pagina 65

Urmarea repetărilor mecanice nu va fi decât o trăncăneală de limbă şi o vătămare de minte, care va fi oprită din cugetarea ei. Dumnezeu nu ne cere cuvinte, ci minte trează şi inimă curată. N-ar fi mai bine oare să-ţi faci o rugăciune scurtă, fie chiar din când în când sau într-un anumit timp, dar cu toată luarea-aminte, cu stăruinţă, cu căldură sufletească şi cu o înţelegere cuviincioasă? Altminteri, chiar dacă ai rosti rugăciunea zi şi noapte, dar nu ai avea curăţenie sufletească şi fapte de evlavie, nu vei dobândi nimic din cele ce se cer pentru mântuire; căci, rămas numai la o bodogăneală exterioară, vei ajunge în cele din urmă la astfel de urmări, încât, obosit şi plictisit, ţi se va răci cu totul credinţa în rugăciune şi vei lepăda pentru totdeauna această practică fără nici un rod.

Dacă e vorba să mergem mai departe, aş putea spune că o simplă rugăciune făcută numai cu gura nu este de folos, ceea ce se vede din învinuirile pe care ni le înfăţişează Sfânta Scriptură, cum sunt, de pildă: „Aceşti oameni Mă cinstesc cu buzele, dar cu inima sunt departe de Mine.” „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor.” „Vreau mai bine să rostesc cinci cuvinte cu înţeles decât zece mii de vorbe în limbi” şi celelalte… Toate aceste lucruri dau pe faţă nerodnicia rugăciunii făcute cu gura, exterioară şi fără luarea minte.

Duhovnicul: într-un fel, ceea ce ai spus ar putea avea un oarecare temei dacă, o dată cu sfatul de a rosti rugăciunea cu gura, n-am primi îndemnul repetării neîncetate; dacă rugăciunea făcută în Numele lui Iisus Hristos n-ar avea puteri de sine lucrătoare şi dacă nu s-ar dobândi luarea-aminte şi osârdia pentru rugăciune ca urmare chiar a practicării rugăciunii. Cum însă aici e vorba de repetarea deasă, de timpul îndelungat şi de rostirea neîncetată a rugăciunii (chiar dacă la început ea ar fi însoţita de neatenţie sau de uscăciune), tocmai prin aceasta se arată neîntemeiată concluzia sfinţiei tale.

Să privim lucrurile mai amănunţit. Un scriitor duhovnicesc, vorbind despre folosul cel mare şi despre rodnicia rugăciunii săvârşite cât se poate de des şi spuse cu aceleaşi cuvinte, zice: „Mulţi dintre oameni, călăuziţi de o mincinoasă lumină, socotesc că e nefolositor să te ocupi cu această rugăciune, săvârşită des, cu gura, şi mereu cu aceleaşi cuvinte, numind-o chiar o îndeletnicire maşinală şi lipsită de rost, cu care se ocupă oamenii simpli;ei nu cunosc taina care se descoperă într-un sfârşit, tocmai datorită acestei practici «maşinale».

Ei nu pot înţelege cum acest strigăt făcut cu gura, dar des, se preface pe nesimţite într-un adevărat strigăt pornit din inimă, cum pătrunde adânc înăuntru, cum devine cel mai plăcut şi parcă ceva firesc pentru suflet, îl luminează,îl hrăneşte şi îl duce la unirea cu Dumnezeu. Mi se pare că aceşti clevetitori sunt asemenea copiilor pe care învăţătorii doresc să-i înveţe alfabetul şi citirea, dar cărora într-o bună zi li se urăşte de învăţătură şi strigă:

Ne e de o mie de ori mai bine să mergem să prindem peşte, aşa cum fac părinţii noştri, decât să petrecem ziua repetând neîncetat «A, B, C…» sau zgâriind caietul cu peniţa. Folosul sau luminarea care se capătă prin citit şi care ar fi ieşit din această plictisitoare repetare a literelor era pentru copii o taină. Tot astfel este o taină ascunsă şi chemarea simplă, dar deasă, a Numelui lui Dumnezeu pentru cei ce nii au cunoştinţe şi convingeri în privinţa marelui folos care vine în urma acestei chemări repetate.

Aceşti oameni, măsurând fapta credinţei prin puterea minţii lor lipsite de experienţă şi fără perspectivă, uită în acelaşi timp că omul e alcătuit din trup şi din suflet… Pentru ce, de pildă, voind să-ţi cureţi sufletul, tu cureţi mai întâi trupul: îi rânduieşti un post, lipseşti trupul de o mâncare hrănitoare şi aţâţătoare?

Desigur pentru ca mâncarea să nu împiedice sau, ca să mă exprim mai bine, să înlesnească curăţirea sufletului şi luminarea minţii, pentru ca, simţind o necurmată foame trupească, să-ţi aminteşti de hotărârea ta de a căuta desăvârşirea lăuntrică şi îndeletnicirea plăcută lui Dumnezeu, care, altminteri, sunt atât de uşor uitate…

Şi tu însuţi simţi din practică cum, prin postul din afară al trupului, dobândeşti în lăuntrul tău o minte subţire, o inimă liniştită, care sunt arme pentru îmblânzirea patimilor şi aducere-aminte de nevoinţele duhovniceşti. Şi, prin urmare, prin mijlocirea unei materii din afară,primeşti un folos lăuntric şi un ajutor sufletesc. Tot astfel trebuie să înţelegi rostul unei rugăciuni făcute cu gura,repetată des şi neîncetat, care, printr-o rostire săvârşită vreme îndelungată, sporeşte rugăciunea lăuntrică a inimii, înclină pe om spre cele cereşti şi uşurează unirea minţii cu Dumnezeu.

Zadarnic îşi închipuie unii că, printr-o deasă repetare, ne frângem limba şi, urându-ni-se de uscata rugăciune pe care n-o înţelegem, ne vom lăsa cu totul de această practică, ce se face în mod exterior. Nu! Experienţa ne arată ceva cu totul dimpotrivă: înfăptuitorii practici ai rugăciunii neîncetate ne arată cum stau lucrurile. Cel ce a luat hotărârea să rostească neîncetat rugăciunea lui Iisus, la început simte o greutate şi se luptă cu lenea, dar,cu cât o spune mai mult şi cu cât merge mai departe pe calea lui, cu atât se obişnuieşte pe nesimţite cu această îndeletnicire, în cele din urmă, gura şi limba lui capătă o mişcare de sine atât de puternică încât, de la o vreme,încep sa spună rugăciunea singure, în chip nestăvilit, fără ajutorul unei deosebite strădanii, rostind rugăciunea fără glas.

O dată cu aceasta, muşchii gâtlejului se potrivesc atât de bine cu mişcarea, încât cel ce se roagă începe să simtă că săvârşirea rugăciunii este o însuşire de căpetenie, de totdeauna şi personală. Şi, ori de câte ori n-o mai rosteşte, simte că parcă-i lipseşte ceva. Şi tocmai această deprindere se preface într-un fel de temelie, în înţelesul că însăşi mintea începe să se coboare şi să asculte lucrarea pe care gura o face de la sine, ceea ce o îndeamnă spre luare-amin-te, iar ea, la rândul ei, devine, în cele din urmă, un izvor de dulceaţă şi de adevărată rugăciune, făcută în inimă. Iată care este adevărata şi binefăcătoarea urmare a rugăciunii neîncetate,repetată des, cu gura, contrar părerilor celor lipsiţi de experienţă.

pagina 65
Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: