† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Ianuarie 5, 2010

Pelerinul Rus

Filed under: Pelerinul Rus — Micael Nicolas @ 02:18

pagina 63

Nu asculta vorbele lipsite de practică şi de tâlc ale unei lumi deşarte, care caută să ne încredinţeze că simpla chemare a Numelui lui Iisus, chiar atunci când e făcută cu toată stăruinţa, însă cu răceală, rămâne o poliloghie nefolositoare… Nu! Puterea Numelui lui Dumnezeu şi deasa Lui chemare îşi vor aduce roadele la timpul lori…

Un scriitor duhovnicesc vorbeşte foarte frumos în această privinţă: „Ştiu, spune el, că pentru mulţi filosofi – care se închipuie a fi duhovniceşti, dar care caută peste tot o mărire înşelătoare – repetarea deasă, dar simplă,singuratică, făcută cu gura, nu are decât o mică însemnătate şi nu este decât o îndeletnicire de rând. Dar ei se înşală, nenorociţii, şi uită cuvântul de îndrumare al lui Iisus Hristos. «De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor» (Mt. 18, 3).

Ei alcătuiesc un fel de ştiinţă în jurul rugăciunii, zidită pe temeliile slabe ale înţelepciunii fireşti. Dar oare e nevoie de multă învăţătură, de minte sau de cunoştinţă ca să spui cu o inimă curată: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă? Oare nu astfel de rugăciuni au fost lăudate de însuşi dumnezeiescul nostru învăţător? Oare nu prin aceste rugăciuni, rostite în scurte cuvinte, dar repetate adesea, au fost dobândite şi săvârşite minunile?

Ah! Iubite suflet de creştin! Veghează şi să nu taci când e vorba de chemarea neîncetată în rugăciune a Domnului! Şi chiar dacă strigătul ar ieşi dintr-o inimă încă răspândită şi plină de cele ale lumii, cu atât mai mult ai nevoie! Trebuie numai s-o spui mereu, să nu taci şi poţi fi liniştit: rugăciunea se va curaţi prin ea însăşi de păr-tăşia ei cu cele lumeşti. Nu uita niciodată că «mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume» (I In. 4, 4). «Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi pe toate le ştie», zice Apostolul.

După toate aceste încredinţări, hotărăşte-te şi încearcă să petreci măcar o singură zi veghind asupra omului lăuntric, într-o repetare deasă a rugăciunii tale, în aşa fel încât, treptat, chemarea lui Iisus Hristos în rugăciune să se facă o cât mai multă vreme. Şi această întâietate a rugăciunii faţă de lucrurile vieţii îţi va arăta la vremea potrivită că ziua n-a fost pierdută, ci câştigată pentru mântuire şi că, în cumpăna dreptei judecăţi dumnezeieşti,rugăciunea deasă, ca o balanţă, uşurează talerul slăbiciunilor şi faptelor tale, ştergând păcatele săvârşite în acea zi şi sădite în cartea aducerii-aminte, adică în conştiinţă, aşezându-te totodată pe treapta dreptăţii şi dăruindu-ţi nădejdea că vei primi o lumină care să se prelungească şi în viaţa veşnică.

Pelerinul: îţi mulţumesc din adâncul sufletului, sfinte părinte, pentru că mi-ai îndulcit păcătosul suflet prin citirea acestor cuvinte atât de frumoase. Te rog în Numele Domnului să-mi dai blagoslovenia să copiez pentru mine aceste rânduri, pline de mireasmă duhovnicească. În câteva ceasuri isprăvesc. Tot ce ai citit este atât de frumos şi îmbucurător, este atât de limpede şi de uşor de înţeles, chiar pentru o minte proastă cum e mintea mea!

Sfinţii Părinţi din Filocalie tot aşa învaţă despre rugăciuni. Iată, de pildă, Sfântul Ioan Carpatul, în partea a patra din Filocalie, spune la fel, că, dacă nu ai puterea trebuincioasă unei înfrânări şi unei nevoinţe lucrătoare, atunci să ştii că Domnul vrea să te mântuiască prin rugăciune. Şi cât de frumos şi de lămurit este dezvoltată această problemă în caietul sfinţiei tale. Îi mulţumesc mai întâi lui Dumnezeu şi apoi sfinţiei tale că m-am învrednicit să aud aceste învăţături de mare însemnătate!

Profesorul: Şi eu, la rândul meu, am ascultat cu multă luare-aminte şi cu multă plăcere lecţia sfinţiei tale! Toate dovezile , adevărate după cea mai dreaptă judecată, sunt pentru mine tot ce poate fi mai frumos. Totuşi, mie mi se pare că izbânda unei rugăciuni neîncetate depinde mai ales de împrejurări prielnice şi de o singurătate în care trebuie să domnească cea mai desăvârşită linişte. Sunt desigur de aceeaşi părere, că rugăciunea deasă sau neîncetată este mijlocul cel mai puternic şi unic pentru dobândirea tuturor faptelor de evlavie, pentru luminarea sufletului şi că este pe măsura puterilor omeneşti, dar acest mijloc poate fi folosit numai atunci când omul se bucură de singurătate şi de linişte, căci numai depărtân-du-se de feluritele îndeletniciri, de griji şi de risipiri el poate să se roage des sau neîncetat.

Atunci nu-i rămâne decât o singură luptă, cu lenea sau cu urâtul care vine  din năvala gândurilor. Dar, dacă un om care are îndatoririle lui de slujbaş şi care se află într-o zgomotoasă adunare de oameni ar dori cu toată osârdia să se roage cât mai des, el n-ar putea s-o facă, din pricina unei risipiri de neînlăturat. Urmează că îndemnul de a te ruga cât mai des se poate împlini numai în anumite împrejurări prielnice. Prin urmare, acest mijloc sigur de mântuire nu este la îndemâna tuturor bunilor râvnitori.

Duhovnicul: Degeaba trageţi astfel de concluzii! O inimă învăţată cu rugăciunea lăuntrică se poate ruga fără nici o piedică întotdeauna, în tot felul de îndeletniciri, fie ale trupului, fie ale minţii, în mijlocul oricărei agitaţii. Se poate spune cu tărie că nici un fel de risipire nu este în stare să curme rugăciunea în cel ce vrea să se roage,căci gândul tainic al omului nu este deloc legat de cele din afară, ci e cu desăvârşire liber în sine însuşi. În orice timp el poate fi simţit şi prefăcut în rugăciune, ba chiar însăşi limba e slobodă să rostească rugăciunea în mijlocul mulţimilor şi în vremea îndeletnicirilor din afară, în chip tainic, fără nici un sunet.

Pe deasupra,ocupaţiile noastre nu sunt atât de însemnate şi nici convorbirile noastre nu sunt atât de atrăgătoare, încât să nu putem găsi momentul prielnic pentru ca, în acelaşi timp, să chemăm Numele lui Iisus Hristos, măcar din când în când şi cât mai des, chiar dacă mintea nu este încă deprinsă cu rugăciunea neîncetată.

Este adevărat că depărtarea de oameni şi de lucrurile care risipesc mintea e cea mai însemnată condiţie pentru cel ce vrea să se roage cu luare-aminte şi neîncetat, dar, cu toate acestea, atunci când nu ne putem retrage în singurătate, nu trebuie să căutăm scuze prin care să ne îndreptăţim rugăciunea făcută rar, căci cantitatea, numărul, deasa rostire stau în puterea fiecăruia, atât a celui sănătos, cât şi a celui bolnav şi sunt lăsate la libera lui voie.

pagina 63

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: