† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Ianuarie 6, 2010

Filed under: Pelerinul Rus — Micael Nicolas @ 02:16

pagina 46

– Da, sunt cinci ani de atunci.

– Şi unde ai trăit până acum?

– Am umblat pe la diferite locuri sfinte, pe la mănăstiri şi pe la biserici, căci acasă nu mai am cu ce trăi. Sunt orfan de părinţi, iar pe deasupra sunt şi şchiop. De aceea rătăcesc în lumea largă.

– Te-a învăţat vreun om credincios să umbli astfel pe la locuri sfinte, şi nu fără de căpătâi prin lume?

– Nu, răspunse el, încă din copilărie, din pricina stării mele de orfan, am fost cioban în satul meu, unde, timp de vreo zece ani, toate lucrurile au mers bine. Dar într-o bună zi, după ce mânasem turma în sat, n-am băgat de seamă că lipsea cea mai bună oaie, a primarului din comună. Acesta era un ţăran rău şi fără omenie. De îndată ce sosi pe înserate acasă, văzând că îi lipseşte oaia, veni în goana mare la mine, începu să mă ocărască şi să mă ameninţe: „Te voi bate, răcnea el, până te voi omorî, îţi voi rupe mâinile şi picioarele.”

Fiindcă îl ştiam aşa de rău, m-am dus să caut oaia prin locurile pe unde păscusem turma în timpul zilei. Am căutat-o până după miezul nopţii, dar n-am găsit nici măcar urma ei. Întrucât era toamnă, noaptea era foarte întunecoasă. Deîndată ce am intrat în adâncul pădurii de nepătruns, s-a dezlănţuit o furtună atât de puternică, încât se clătinau toţi copacii, în depărtare se auzea urletul unor lupi şi mi se făcuse părul măciucă. Cu cât mă afundam mai adânc în codrul sălbatic, cu atât toate lucrurile din jur mi se păreau mai înfricoşătoare. Atunci am căzut îngenunchi, mi-am făcut cruce şi am strigat din toate puterile mele: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”

Deîndată ce am rostit aceste cuvinte, sufletul mi s-a uşurat în aşa măsură, încât ai fi zis că nici o tristeţe n-a umbrit vreodată inima mea; acum mă simţeam aşa de bine, încât mi se părea că îmi luasem zborul spre înălţimea cerului… De bucurie am început să rostesc neîncetat această rugăciune. Acum nu-mi mai amintesc câtă vreme a ţinut furtuna şi cum a trecut noaptea; ştiu însă că atunci când mi-am revenit în simţiri se făcuse ziuă, iar eu stăteam în genunchi, în acelaşi loc.

M-am sculat, aşadar, liniştit şi, negăsind oaia, m-am îndreptat spre casă. Inima mea, care tresaltă mereu de bucurie, ardea să spună rugăciunea. Primarul, văzând că mă întorc fără oaie, m-a bătut atât de cumplit, încât m-a lăsat aproape mort. Atunci mi-a scrântit şi piciorul. Şase săptămâni am zăcut aproape nemişcat.

Ştiam un singur lucru: că spun rugăciunea, iar ea mă mângâie, încet,încet, m-am refăcut şi am început să umblu prin lume. Şi, cum mi-era destul de urât să mă tot ciocnesc mereu de oameni şi să tot păcătuiesc, am început să călătoresc pe la locurile sfinte şi prin păduri. Aşa pribegesc de cinci ani.Mă bucuram cu duhul că Domnul m-a învrednicit să văd un om plin de dar. Apoi l-am întrebat:

– Acum te ocupi stăruitor cu această rugăciune?

– Nu pot trăi fără ea, răspunse dânsul. Cum îmi amintesc ce bine mă simţeam în pădure, mi se pare că o mână nevăzută mă împinge în genunchi şi încep să mă rog. Nu ştiu dacă e bine primită păcătoasa mea rugăciune,căci, în timpul când mă rog, uneori simt o mare bucurie, care nu ştiu de unde vine, încerc un simţământ de uşurinţă şi de veselă linişte, iar alteori sunt cuprins de greutate, de plictiseală şi de deznădejde. Cu toate acestea, am dorinţa să mă rog necontenit, până la moarte.

– Nu te întrista, iubite frate! Orice am simţi în vremea rugăciunii, fie uşurinţă, fie greutate, toate sunt bune,toate sunt plăcute lui Dumnezeu şi toate duc spre mântuire. Aşa învaţă Sfinţii Părinţi. Nici o rugăciune, bună sau rea, nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu. Uşurinţa, căldura şi dulceaţa ne arată că Dumnezeu ne răsplăteşte şi ne mângâie pentru această nevoinţă, iar greutatea, întunecimea, uscăciunea dovedesc că Dumnezeu ne curăţă şi ne întăreşte sufletul, iar, prin această folositoare răbdare, îl mântuie, pregătindu-l cu toată smerenia să guste viitoarea dulceaţă duhovnicească.

Ca să-ţi dovedesc cele spuse, uite, o să-ţi citesc un cuvânt din Sfântul Ioan Scărarul.Am găsit îndată cuvântul şi i l-am citit. El l-a ascultat cu luare-aminte şi cu plăcere, apoi mi-a mulţumit frumos pentru cuvânt şi, în acest chip, ne-am luat rămas bun. El s-a îndreptat întins spre inima pădurii, iar eu, ieşind la drum, mi-am continuat calea, mulţumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit pe mine, păcătosul, să primesc o astfel de zidire duhovnicească.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns în Kiev. Cea dintâi şi cea mai însemnată dorinţă a fost să postesc, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Am tras lângă Lavră, ca să-mi fie mai lesne a ajunge la biserică. M-a primit un bătrân bun, cazac de neam. Trăia singur şi m-am bucurat de multă linişte şi tăcere înlocuinţa lui.

pagina 46

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: