† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Ianuarie 6, 2010

Pelerinul Rus

Filed under: Pelerinul Rus — Micael Nicolas @ 03:26

pagina 14

Cu cât înaintam, cu atât repetam mai des, ajungând să petrec în această îndeletnicire aproape o zi întreagă.Când mă apăsa vreo greutate, lenea sau îndoiala, începeam să citesc imediat Filocalia în locurile despre lucrarea inimii şi din nou apăreau bucuria şi osârdia de a spune rugăciunea.Peste vreo trei săptămâni, am început să simt o durere în inimă, apoi o oarecare căldură foarte plăcută, apoi o bucurie şi o mare linişte. Aceasta mă îndemna să lucrez cu stăruinţă, din ce în ce mai mult, rugăciunea, aşa încât toate gândurile erau ocupate cu ea.

Simţeam o mare bucurie, în acest timp am început să am anumite stări sufleteşti, care din vreme în vreme îmi veneau în inimă şi în minte.Se întâmpla uneori că simţeam în inimă ceva care parcă fierbea şi care mă desfăta; găseam în aceasta atâta uşurinţă, libertate şi mângâiere, încât mă schimbam cu totul şi cădeam în extaz. Simţeam o dragoste înflăcărată pentru Iisus Hristos şi pentru toată zidirea lui Dumnezeu.

Uneori mi se revărsau lacrimi dulci de recunoştinţă faţă de Domnul, Care m-a miluit pe mine, un păcătos. Alteori, judecata mea cea slabă de mai înainte mi se lumina atât de bine, încât înţelegeam uşor şi cugetam cu uşurinţă cele ce mai înainte nici nu le puteam gândi măcar. Uneori căldura dulce din inimă mi se revărsa în toate mădularele şi simţeam cu adâncă smerenie înăuntrul meu prezenţa lui Dumnezeu.

Alteori simţeam înăuntrul meu cea mai mare bucurie, care venea din chemarea numelui lui Iisus Hristos şi înţelegeam cele spuse de El: „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca. 17, 21).

Trăind astfel de mângâieri desfătătoare, am observat că urmările rugăciunii inimii se descoperă în trei chipuri: în duh, în simţuri şi în minte.

În duh, de pildă, dulceaţa dragostei lui Dumnezeu, liniştea lăuntrică, răpirea minţii,curăţenia gândurilor, desfătătoarea aducere-aminte de Dumnezeu. În simţuri, o plăcută încălzire a inimii,umplerea tuturor mădularelor de o dulce căldură plină de bucurie în inimă, o uşurinţă şi o bărbăţie, plăcere de viaţă, nesimţirea bolilor şi a necazurilor. În minte, limpezirea gândurilor, înţelegerea Sfintei Scripturi,cunoaşterea graiului făpturilor, dezlegarea de grijile deşarte şi cunoasterea bucuriei vieţii lăuntrice,încredinţarea de dragostea şi apropierea lui Dumnezeu.

Petrecând vreo cinci luni singur, în această stare, în rugăciune şi în simţăminte duhovniceşti, m-am obişnuit atât de bine cu rugăciunea inimii, încât necontenit mă ocupam cu lucrarea ei şi, în sfârşit, am simţit că rugăciunea este vie şi că se rosteşte de la sine în mintea şi în inima mea, fără nici o sforţare. Aceasta nu numai în stare deveghe, ci chiar şi în somn, neîncetând nici o clipă. Sufletul meu îi mulţumea lui Dumnezeu şi se topea într-obucurie necontenită.Sosi vremea să fie tăiată pădurea. Începuse să se adune lume şi am fost nevoit să-mi părăsesc locuinţa liniştită.Mulţumindu-i pădurarului, m-am rugat lui Dumnezeu, am sărutat acel petec de pământ în care mă învrednicise Dumnezeu pe mine, nevrednicul, de mila Sa. Mi-am luat traista cu cărţi şi am plecat la drum. Am rătăcit mult,prin diferite locuri până ce am ajuns la Irkuţk.

Rugăciunea inimii, de sine lucrătoare, a fost mângâierea şi bucuria mea în toate întâmplările. Ea nu a încetat niciodată să mă desfăteze, deşi nu întotdeauna mă îndulcea în aceeaşi măsură. Oriunde m-aş fi aflat, orice aş fi făcut, cu orice m-aş fi ocupat, ea nu mă stingherea şi nimic nu o micşora. Dacă lucram ceva, rugăciunea mergea de la sine în inimă şi lucrul sporea; dacă ascultam sau citeam ceva cu luare-aminte, rugăciunea nu înceta nicidecum şi simţeam în acelaşi timp şi una, şi cealaltă, ca şi cum m-aş fi dedublat sau ca şi cum aş fi avut două suflete într-un singur trup.

Doamne, Dumnezeule, cât de tainic este omul! „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Ps. 103, 25).Mi se întâmplau, de asemenea, multe fapte minunate în viaţa mea, pe drum. Dacă ar fi să le istorisesc pe toate,nu le-aş termina în câteva zile.Odată, într-o iarnă, mergeam pe înserate, singur, printr-o pădurice, ca să ajung într-un sat care era la vreo două verste depărtare. La un moment dat, a apărut şi s-a aruncat asupra mea un lup mare. Eu ţineam în mâinile mele metaniile de lână ale duhovnicului (le aveam întotdeauna la mine). Şi tocmai cu aceste metanii am lovit lupul. Ce credeţi că s-a întâmplat?

Metaniile au scăpat din mâna mea şi s-au agăţat, nu ştiu cum, drept de gâtul lupului, care, făcând un salt într-o parte, sărind peste o tufă de mărăcini, s-a încurcat cu labele din spate în mărăciniş şi s-a agăţat cu metaniile de ciotul unui copac uscat şi a început să se zbată. Dar nu putea să scape, căci metaniile îi strânseseră gâtul. Eu mi-am făcut cruce cu credinţă şi m-am dus să-l eliberez pe lup, dar făceam aceasta mai mult pentru a nu-mi pierde scumpele mele metanii. De îndată ce m-am apropiat şi am pus mâna pe ele, lupul le-a rupt şi a fugit. Mulţumindu-i lui Dumnezeu şi pomenind pe fericitul meu părinte, am ajuns cu bine în sat.

pagina 14

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: