† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Martie 13, 2010

Filed under: Rugul Aprins — Micael Nicolas @ 03:45

Din lupta aceasta a celor două imperii — şi aici s-ar putea arăta în amănunţime care au fost viciile care au dus la neîmplinirea, nici a unuia, nici a altuia, s-a născut o altă faţă a lucrurilor în care un fel de ispăşire a dus la fărâmiţarea acestor popoare, prin ceea ce se numeşte fenomenul protestantismului, care îşi are şi el foarte multe aspecte sociale – asupra cărora nu insist – şi în care individul, omul izolat este lipsit de orice fel de sprijin al bisericii.

Pentru a găsi calea mântuirii individul este el însuşi stăpânul lui; el judecă, el acceptă, în măsura în care i se pare că pe o anume cale este adevărul. Ca atare, în dumul pe care îl apucă,el nu are decât o singură garanţie; aceea a putinţei lui de a judeca. Mintea lui este singurul lucru care îl povăţuieşte să meargă într-o parte, sau în cealaltă parte.

În răsărit lucrurile sunt cu desăvârşire altele. Pentru că, de pildă ca să luăm exemplul ţărilor româneşti, aici nu s-a trăit o viaţă de stat; poporul românesc nu a cunoscut propriu-zis,viaţa de stat, care la noi e foarte recentă. Am putea să spunem că de abia din veacul al XIX-lea,ideea de stat propriu-zis se creează, de o serie întreagă de oameni care s-au întors din apus cu această psihoză: necesitatea unui stat napoleonian.Vechile noastre descălecate aveau alt caracter, care nu era acesta al statului. Aceste mici formaţiuni n-au avut niciodată putinţa să cuprindă laolaltă, pentru o bucată de vreme mai mare, întreg neamul românesc. Neamul a trăit în afară de formele sale de stat; formula de stat s-a aşezat peste el doar pe o bucată mică de pământ şi doar pe un interval mic de timp.Adevărata istorie a naţiunii româneşti se duce în afară de stat.

Ca atare, însăşi problematica catolică şi prin consecinţă şi cea protestantă, nu are o legătură organică cu viaţa noastră socială. Dar ce a existat atunci la noi, aici?

A existat un lucru, care este cât se poate de interesant, prin faptul că îşi găseşte, din nou, o corespondenţă religioasă; a existat viaţa de obşte. Există o obşte religioasă, despre care îmi propun să vorbesc în încheierea acestui cuvânt, căreia îi corespunde la noi în ţară şi o obşte socială. Sociologul, chiar dacă este cu desăvârşire lipsit de orice preocupare religioasă,atunci când studiază fenomenul social de la noi, constată cu surpriză că există o formă de viaţă socială, căreia nu i se poate da alt nume decât acela al „obştei”. Înţelesul este, pentru urechile noastre, cam greu de prins, pentru că urechea noastră este viciată. Când zicem „obşte” ne gândim imediat la „obştiile de arendare” şi la alte lucruri, cu totul moderne, iar nu la înţelesul cel adevărat al cuvântului. Lumea noastră  cărturărească, în genere, nu cunoaşte ce este acest fenomen al obştei, nu ştie să vadă cât de interesant este.

Este un trai laolaltă, al unui grup de oameni, care nu are diferenţiat un organ de conducere propriu-zis, care se conduce prin grupul el însuşi, în trăire laolaltă a grupului, care este aşa de puternic închegat ca grup,încât însuşi pământul pe care stă formează un „trup” de moşie, individualist şi nici potrivit unui plan impus de către cineva, ci după un plan care iese din însăşi natura trupului de moşie şi a organizării obştei oamenilor. Este o foarte bună şi foarte cuminte rânduială care există în satele acestea. Din punct de vedere juridic, constatăm că există „obiceiul pământului” care nu are nici caracter de stat şi nici nu este o creaţiune individuală, ci este o creaţiune colectivă, pe bază de devălmăşie.

Dacă mergi mai departe, până şi în fenomenul pur spiritual există lucruri tulburătoare, pe care am încercat să le strâng într-un tot, ca să le putem înţelege, sub forma unei teorii pe care am fost nevoit să o intitulez „obştea pe bază de tradiţie difuză”. Iarăşi, este inutil să intrăm în amănunte. În orice caz, această obşte este o realitate vie şi complexă,cuprinde toate laturile vieţii omeneşti. Atunci e foarte firesc ca această obşte să aibă şi o viaţă religioasă corespunzătoare.

Ei bine, sistemul acesta religios care corespunde acestui fel de viaţă, îl bănuiţi, este cel ortodox. Pentru că ortodoxia, viaţa religioasă ortodoxă, este o viaţă de obşte. Nu se poate concepe ortodoxia de unul singur; nu se poate concepe ortodoxia numai a bisericii, care îşi impune normele de conduită, ci este o trăire laolaltă a unui grup de oameni. Şi atunci problema salvării de data aceasta, nu mai este dată în mâinile bisericii, sau lăsată pe seama puterii tale de a gândi, ci cu totul altei garanţii; aceea de a nu te despărţi de obşte, de a nu te desprinde de obşte.

Apostazia, primejdia ereziei începe din momentul în care un om se desprinde din obştea sa, pentru a încerca aventuri singuratice. Se poate arăta de ce: pentru că aceste obşti umane, sub aspectul lor pur uman, au un caracter quasi-nemuritor; ele nu se inventează cu fiecare generaţie de oameni; în ele se scurg oamenii, cum curge apa pe un fluviu.

85

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: