† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Martie 13, 2010

RUGUL APRINS – ANTONIE PLĂMĂDEALĂ ,Mitropolitul Ardealului

Filed under: Rugul Aprins — Micael Nicolas @ 04:03

Sau, luaţi exemplul celălalt, al lui Heron. Acest Heron, care trăise în pustnicie ani de zile, zeci de ani, e la sfârşit ispitit de diavol să se arunce în fântână pentru că va scăpa, pentru că Dumnezeu îl va scăpa, ca un semn al voinţei sale. Şi Heron se aruncă. Abia îl scapă cu viaţă ceilalţi fraţi, şi încăpăţânarea lui, a lui Heron, de a crede că totuşi avusese dreptate, că nu fusese ispitit de diavol, ci era încercarea lui Dumnezeu şi dovada curăţeniei lui, face pe ceilalţi, în clipa când moare, abia să-i acorde dreptul de a-l înmormânta creştineşte, de a nu socoti că-şi luase singur viaţa.

Aşadar, trăise în pustie cincizeci şi mai bine de ani, respectase toate comandamentele, fusese mai desăvârşit ca fratele fiului risipitor şi totuşi, sfârşise aşa : îngăduit să nu fie în rândul celor fără de lege. Vedeţi deci câtă tristeţe şi câtă nerodnicie pot fi într-o anumită asceză, — greşit înţeleasă.

Negreşit, aşa cum v-am înfăţişat eu lucrurile, răsturnat, cunoaşterea este viaţă în vederea unei rigori pe care se poate să nu o atingă. În două cuvinte, cunoaşterea este sau ştiinţifică, sau filosofică.Cunoaştere ştiinţifică e viaţă sau fapt de viaţă, pentru că e vorba de un iraţional acolo,care vrea să se raţionalizeze, — nu?, de căderea pietrelor, curgerea apelor. Ştiinţa vrea să spună care este legea căderii pietrei şi de ce se îndrumă aşa apele?  Deci, un iraţional care se raţionalizează.

Filosofia are altceva, aş spune, tot ceva al vieţii, nu iraţional, dar o subiectivitate care vrea să se obiectiveze, să ajungă cum se spune la un Weltanschauung, ceva care vrea să fie expresiune valabilă pentru alţii. Nu reuşeşte, dar tinde. Aşadar, la ştiinţă,raţionalitate, la filosofie, obiectivitate, — iată către ce tinde această viaţă, această căutare,această — cu un termen al lui Platon — vânătoare a minţii în cunoaştere. Nu ajunge însă aici.

Cunoaşterea e viaţă care poate să nu ajungă la rigoare.Dar şi asceza este rigoare care poate să nu ajungă la viaţă. M-am străduit să vă arăt aceasta, şi poate cele câteva exemple, v-au dat de gândit pe această temă.Ce înseamnă atunci răsturnarea aceasta pe care o fac înţelesului prin: Cunoaştere —fapt de viaţă şi asceză — rigoare; ce înseamnă tot ce v-am spus? Înseamnă că poţi lua viaţa şi poţi lua ordinea, fie ca tehnică, fie ca scop; fie ca mijloc, fie ca ţintă.

Adică: cunoaşterea are ca mijloc efervescenţa aceasta a vieţii şi vrea ca scop, să atingă un plan al obiectivitătii, al ordinei.

Asceza are ca tehnică ordinea, are ca tehnică rigoarea şi vrea, ca scop, să atingă o viaţă a plinătăţii.

Viaţă sau ordine, nu mai pot sta exclusiv de o parte sau de alta, pur şi simplu pentru că, îndeplinind alte funcţiuni sunt şi aici şi dincolo.Şi ce salvează atunci asceza? Toată problema stă aici. Am văzut că o simplă tehnică,adică tehnica rigoristă, tehnica aceasta a ordinii ascetice nu o poate salva. Vrednicia nu e de-ajuns; trebuie învrednicire. Nu e destul să te vredniceşti; trebuie şi să te învredniceşti.Ce poate face din asceză un exerciţiu fructuos, nu un simplu exerciţiu orb? Ce poate face din ea, spre deosebire de cunoşterea noastră laică, întotdeauna nerodnică până la urmă, în sensul absolut — ce poate face din ea un exerciţiu cu adevărat rodnic?

Un singur lucru: aşezarea dintr-o dată în ţintă.Accentuez „dintr-odată”. Ca să vă luminez ce vreau, dau un citat: „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit.” *

Nu-ţi este îngăduit să faci asceză dacă nu ştii de la început tot ce ai să ştii mai târziu, în amănunt; dacă nu ştii dintr-odată ce vei desfăşura mai târziu parte cu parte.Posibilitatea aceasta de a te situa dinainte în scop, de a şti dinainte în ce ai să găseşti,aceasta salvează asceza. Şi de aici, după cât pot înţelege — tristeţea şi zădărnicia tuturor acelor vieţi care făceau exerciţiul căutării, dar care fără să-l fi găsit dinainte, pe Dumnezeu îl caută degeaba pe calea ascezei. Aceasta e dat ascezei şi asta face cu putinţă biruinţa ascetului.

În cunoaştere o asemenea biruinţă nu e cu putinţă. Nu te poţi aşeza, dintr-odată, în ţintă (care e ordinea, adevărul).

Căutând ordinea cu mijloacele tale, ale vieţii, n-ai s-o găseşti,ci ai să rămâi în viaţă într-o dezordine pură, în iraţionalitate, în subiectivitate. Fireşte, atingi un adevăr; dar îl depăşeşti; atingi o ordine, dar o dinamitezi singur, îţi creezi singur soluţia dezordinei.O singură încercare s-a făcut de a da şi cunoaşterii sensul acesta de biruinţă a spiritului care se aşează dinainte în scop, calea nemaifiind decât regăsirea a ceva ce aveai dinainte;anume tomismul.

Tomismul apusean spune: — Nu cunoşti un lucru decât pentru că îl ştii,pentru că trăieşti ceva, eşti ceva. Eşti obiectul, de aceea îl poţi cunoaşte; adică, tomismul se aşează dinainte în ţintă, în ţinta drumului său, pentru ca după aceea să îngăduie desfăşurarea spiritului către ţintă. Exact cum face asceza: ai dinainte pe Dumnezeu, după aceea îl cauţi. Dar tomismul nu este pentru noi, nu e pentru ceasul nostru; nu e pentru lumea aceasta a noastră.

––––––––––––––––––– Notă

*Citat de Blaise Pascal 

83

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: