† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Martie 14, 2010

Filed under: Rugul Aprins — Micael Nicolas @ 02:05

Acum, ceea ce s-ar numi o ordonare a acestui cerc, — e mai mult un fel de introducere— rămâne ca în cercul de după masă să intrăm în problemele sale, orientaţi în sfânta cruce,care ar fi o problemă a orientării, crucea ca o roză a vânturilor, ca un simbol al cardinalităţii spirituale; crucea, ca o posibilitate de a ne da o cheie, o dezlegare a oricărei confuzii; crucea,ca posibilitatea de rezolvare a dinamicii interioare a pietăţii fiecăruia. Trebuie să îndrăzniţi, în sensul cel adevărat al cuvântului. Ordinea aceasta nu va fi o ordine impusă, exterioară, ci va fi ordinea stadiului nostru, a întâlnirii noastre vii, cu posibilităţile pe care le avem.

În realitate,fiecare dintre noi avem multe gânduri personale şi nu le-am comunicat într-o unitate de natura aceasta şi de aceea nu ştim folosul şi împlinirea pentru fiecare din noi. Câţiva dintre noi au luat parte de fapt la asemenea cercuri şi ţin minte din tinereţea mea dezbaterile şi neputinţele cercurilor nereuşite, tocmai pentru că erau făcute cu o atitudine schematică; voiam să fim poate prea perfecţi, prea clari, prea definitivi. În plus veneam prea mult cu personalitatea noastră şi nu ştiam cum să ne depăşim, poate eram prea puţin duhovniceşti, să nu ştim să ne ascultăm unul pe altul şi atunci, din cauza tuturor lucrurilor acestea pentru a realiza un astfel de cerc, se cerea un consens general, o atitudine din respect unul faţă de altul, de a-l provoca chiar pentru că sunt mulţi oameni care într-un astfel de cerc rămân tăcuţi, nu pot ieşi din inerţia lor.Vream să spun că marea dificultate în asemenea împrejurări, consistă în faptul că oamenii care se adună sunt foarte deosebiţi, foarte străini unul faţă de altul.

Oricum, aici nu mai e vorba de a spune simple generalităţi, — pentru că dacă e vorba să rămânem la expresiunea generală a lucrurilor este cu desăvârşire inutil, pentru că generalităţile acestea,între oarecari limite, le cunoaştem toţi. Prin urmare, vorbind între noi, piedica cea mai mare după simţul meu, este necesitatea de a comunica just, nu numai un gând al lui, dar şi o tonalitate interioară din care izbucnesc toate gândurile lui încât dacă se naşte prilejul de a vorbi într-o chestiune, atunci cei care au mai avut prilejul să vorbească altădată îşi dă seama că intervenţia lor este fragmentară, adică, dintr-un ansamblu scot lucrurile pe care le-au gândit sau trăit şi spun câteva propoziţiuni care au o rezonanţă cu totul alta decât aceea pe care ei şi-au închipuit-o şi se naşte confuziunea.

Dacă mă exprim bine, cea dintâi dificultate este să ne aşezăm în acele condiţiuni, încât să avem posibilitatea fiecare să dăm din — aş spune universul meditaţiunii sale, a interiorităţii noastre, să comunicăm lucruri cât mai exacte, cât mai juste, cât mai adevărate, aşa cum le pricepem noi. Pentru că, o primă condiţiune a înţelegerii dintre noi este să aflăm unul desprealtul, ceea ce gândim în mod exact.

Ca încheiere — ăsta e gândul meu din urmă — pentru mintea aceasta ageră care ar putea adăogi ceva la felul acesta de a mă exprima şi de a pune probleme, gândul că acest lucru ar fi prea individualist şi prea în afara tocmai a lucrului pe care ni l-am propus: crearea unei unităţi soborniceşti, neapărat că toate aceste discuţiuni, aş putea zice, cu cât mai subiective cu atât mai bine, sunt de fapt puse cu dorinţa şi cu cererea de ajutor a oblăduirii sub care suntem.Faptul că fiecare zi are hramul ei şi din însuşi acest hram ne punem o problemă, atunci nu mai este un fel de protestantism discuţiunile acestea personale, ci asta vom căuta să avem:discuţiune integrală care, chiar dacă nu va avea o încheiere formală — cum se făcea în şcoala aceea americană protestantă în care se însemnau pe tablă părerile din care se trăgea apoi în mod aritmetic o concluziune, care nu corespundea nimănui, — noi nu vom face lucruri de natura aceasta; vom căuta să ajungem la un fel integral de a înţelege şi cred că va fi un folos din toată lucrarea aceasta, că vom ajunge să ne integrăm în toată realitatea adevărată, care este felul de a gândi a tuturor sfinţilor Bisericii, — ca să nu spun a Mântuitorului.

Prin urmare vom căuta să facem efortul personal de a ne recunoaşte întâi insuficienţa noastră şi atunci imediat vom avea completarea în întâlnirea cu ceilalţi şi apoi înţelegerea unor probleme fundamentale spirituale, pe care de multe ori le ştim şi totuşi nu le cunoaştem, pentru că asta este tragedia.Eu ştiu să vorbesc şi chiar pentru prietenii mei care sunt preoţi, tragedia de a cunoaşte lucrurile, în definitiv de a nu şti nimic, adică a nu şti în sensul viu al cuvântului. Şi atunci partea aceasta, aici e folosul acestor cercuri, în realitate.

Dincolo de trăirea ritmică a Bisericii, dincolo de ţelul Bisericii, dincolo de un ţel trebuie să umplem viaţa de toate zilele, să ajungi la ce spunea un călugăr din Muntele Athos, că viaţa trebuie să fie o liturghie.Nimic nu este întâmplător în viaţa de toate zilele, faptul că te culci, că te mişti, că mănânci, toate lucrurile armonizate şi realizate în libertate. Dar să nu vorbim prea mult, pentru cercul acesta de deschidere am terminat. Dacă mai are cineva de spus, ar fi bine, ca un fel de legare.

67

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: