† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Martie 14, 2010

Filed under: Rugul Aprins — Micael Nicolas @ 18:14

Cred că pe atunci, mă simpatiza şi el. Pe când eram dat afară de peste tot, prin 1959-’60,m-a luat şi pe mine într-un grup de figuranţi, undeva în holul Teatrului din Grădina Icoanei.După ce l-am reîntâlnit la Paris şi altă dată, m-a întrebat: „Nu vrei să te duci până în Grecia?”„Cum să nu, m-ş duce.”

Zice: „Uite mi-am luat nişte bilete până în Grecia şi nu mă mai pot duce.” Mi le-a dat mie şi m-am dus eu. Erau bilete cu cazare, cu tot ce trebuie, masă, etc. Deci Barbă Neagră ne invită la el acasă. Cu cine credeţi că m-am întâlnit acolo. Prima şi ultima oară, deşi, după aceea, am mai corespondat de la Londra. M-am întâlnit cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca. Mai era pe vremea aceea un domn Cazaban, care era tot aşa frecvent la Europa Liberă.Am stat câteva ore bune, acolo, la discuţie, în locuinţa D-lui Paul Barbă Neagră

.Bineînţeles, centrul discuţiei eram eu care povesteam din ţară, şi povesteam fără perdea. Nu m-am temut niciodată să spun adevărul, în afară. În ţară spuneam toţi lecţia. Când n-o spuneam intram la închisoare. Şi eu am fost.Aceasta se întâmpla între anii ’68-’70. Veneam de la Oxford. Multe vacanţe mi le-am făcut la Paris, pentru că la Oxford am avut un privilegiu. Am beneficiat de o bursă de la Roma, care îmi permitea totul: să cumpăr cărţi, să călătoresc. Eram la o facultate iezuită şi aveam toate privilegiile iezuite. Dacă vroiam un costum, mă duceam la secretar, el dădea un telefon, şi-mi spunea: „Du-te în Oxford la adresa cutare şi-ţi vor face un costum.” Primeam şi 5 lire pe săptămână, bani de buzunar. Cu 5 lire cumpărai două perechi de pantofi. Cu 7 lire cumpărai un costum.

Colonelul Robinson, era probabil colonel în retragere, era secretarul colegiului unde locuiam eu, mă chema înainte de vacanţă şi mă întreba: „Ce vrei să faci vara asta? Vrei să mergi în România?” „Nu, eu în România ori mă întorc doctor, ori nu mă mai întorc.” „Şi unde ai vrea să mergi?” „Aş vrea în Franţa, aş fi mai aproape.” Zice: „Bun, să vii mâine aici.” Mă duceam şi-mi dădea biletele dus-întors până la Paris. Până când m-am învăţat minte şi am cerut pe urmă bilete Londra-Ierusalim, şi, am văzut toată Ţara Sfântă, îmi dădea şi bani de buzunar în afară de bilete.

După aceea am spus că vreau să văd America şi m-am dus la Detroit. Am primit şi bani de buzunar.După aceea am spus că vreau să văd Spania. În Spania am avut şansa de a fi numit de Universitatea din Salamanca „visiting profesor” pentru o serie de conferinţe. Ei mi-au dat bani pe conferinţele pe care le-am ţinut despre Ortodoxie. Am undeva afişele şi invitaţiile care s-au trimis prin oraş, să vină lumea să asculte un răsăritean care va vorbi despre problemele ortodoxiei răsăritene şi româneşti. Şi aşa am vizitat, pe bursă, aproape toată lumea.

CARMEN DUMITRIU: — V-aţi apropiat de Sandu Tudor din timpul „Rugului Aprins” sau legătura dumneavoastră sufletească cu el s-a creat mai târziu?

Î.P.S. MITROPOLIT ANTONIE: — Am fost apropiat de Sandu Tudor încă de când el era civil, să fi fost aceasta prin 1946. Eram încă student laic. El mi-a fost naş la călugărie. Era o mare personalitate! În primul rând, era mare om de cultură, avea vervă. Era puţin cam brutal, violent în limbaj, tranşant încât trebuia să ai îndrăzneală ca să stai de vorbă cu dânsul şi să-i rabzi unele invective. Dar nu conta. El nu le spunea din inimă, dar însemna că el te-ar dori mai subtil în înţelegerea anumitor probleme. Şi te accepta mai departe, ca să-ţi spună cum ar trebui să fii.

Violenţele de limbaj, uneori, se făceau resimţite şi în predici, mai ales în predicile pe care le ţinea ţăranilor, când a ajuns la Mânăstire.În predici aveau bun efect. Se întâmpla aici un fenomen ca şi în psalmodierea bisericească. Dacă aţi fost la o Mânăstire de bună tradiţie, la o slujbă în toiul nopţii, aţi auzit cum cineva citeşte la strană, şi citeşte, aproape ininteligibil, ca o mormăială, de pare că nimeni nu înţelege nimic. De fapt totul e în armonia de dincolo de cuvinte. Totul e o incantaţie.Ascultătorii monahi, care ştiu textele pe dinafară, când cel de la strană îşi termină textul de citit şi spune „Slavă Tatălui şi Fiului…”, ca mânaţi de un resort mecanic, toţi sar din strane, în picioare, şi-şi fac semnul crucii, înseamnă asta că sunt atenţi la cuvinte? Nu cred. Sunt însă sensibili la incantaţie şi aceste incantaţii le provoacă reacţia pe care trebuia să o aibă în cazul în care ar fi urmărit textul ca atare.

50

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: