† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Martie 14, 2010

Filed under: Rugul Aprins — Micael Nicolas @ 18:21

După slujbă se apropie de mine şi spune: „Măi Leonida, tu nu mă mai recunoşti?” Leonida era numele meu în studenţie, „Îmi pare rău, mă uit la dumneata de multă vreme, dar nu ştiu de unde să te iau.” Zice: „Eu sunt Bolea Traian, din grupul de la Antim. Odată mi-am amintit,dar şi cu frică. Mă temeam că era trimis de Bucureşti pe urmele mele.” Pe atunci era cel mai firesc lucru să te gândeşti la aşa ceva. I-am pus o întrebare prostească. „Şi ce faci, unde lucrezi?” „Sunt parizian. Am făcut din nou medicina la Paris, după ce o făcusem şi în România. Am reuşit să fug, să scap de închisoare, iar acum sunt doctorul Bolea Traian (şi mi-a dat o carte de vizită). Abia am venit din Japonia. Mâine plec în Paraguay ş.a.m.d.”

Să rămânem însă la acest episod pentru o clipă. Cine credeţi că era lângă Balea Traian în biserica din Jean de Beauvais din Paris, şi a stat toată noaptea Învierii cu lumânarea aprinsă în mână?Eugen Ionescu. N-a fost o convorbire propriu-zisă. El i-a spus: „Uite, cu Prea Sfinţitul suntem colegi de generaţie. Ne-am cunoscut la Bucureşti.” „Îmi pare bine,” şi atâta tot.Deci, acesta era Eugen Ionescu, despre care s-a spus de atâtea ori că era evreu. Cred că numai mama sau soţia lui erau evreice. Dar n-am fost niciodată antisemit. Logic, mi se părea o prostie. S-a spus că era necredincios. Ei bine, eu sunt martor că l-am văzut toată slujba Învierii, cu lumânarea în mână, în biserică.

Am adunat acum o mulţime de tăieturi din ziare şi reviste, despre el, cu ultimele confesiuni, poate voi scrie un articol cândva. Am şi despre Cioran. Vedeţi cum îmi vin în minte, prin asociaţie atâtea lucruri?Am mai avut pe urmă, la Paris, un foarte bun prieten, care m-a vizitat şi în România.De câte ori mă duceam la Paris, mă duceam şi la el acasă, sau ne vedeam într-un restaurant.Era Pierre Emmanuel, marele poet, unul dintre marii clasici francezi. Am şi cărţile lui cu dedicaţie. Era poet religios, un poet profund. Ne-am întâlnit şi în câteva congrese internaţionale teologice, la care a vorbit şi el, am vorbit şi eu, şi în felul acesta ne-am cunoscut. De câte ori mergeam la Paris, fără să ştie guvernanţii de acasă! Odată, am întâlnit chiar un prieten la Paris, care din păcate a murit, dar cu care am fost condamnat în acelaşi proces, amândoi în lipsă, la Bucureşti, el fiind student cred, la Medicină, iar eu student la Teologie.

Îl chema Ioan Cuşa, român macedonean. Fugit şi el la Paris, îşi făcuse o editură.Deci trăia pe picior mare. Îşi cumpărase o casă şi scotea împreună cu Paul Miron o revistă de mare calitate care a apărut în zece sau mai multe numere şi se numea „Pro domos”, o revistă care, probabil, a fost una din primele reviste anticomuniste de cultură românească care a apărut peste hotare.

Toţi marii exilaţi scriau în această revistă a lui Cuşa şi a lui Paul Miron,care e profesor universitar la Freiburg în Germania. De altfel Paul Miron m-a recomandat lui Cuşa şi, odată m-am întâlnit cu amândoi la Mânăstirea Rochefort, din Belgia, unde eram în vizită cu Prea Fericitul Justinian, invitaţi de cardinalul Suenens. Cu ei m-am întâlnit pe urmă mai des, fie în Germania, fie în Franţa, iar cu Paul Miron şi în Păltiniş. Am fost împreună şi la Mânăstirea Orval din Belgia, la un congres.Când mă duceam la Paris, mă întâlneam cu Pierre Emmanuel. Odată m-am întâlnit acolo, cu cine credeţi? Cu Ioan Alexandru. Pierre Emmanuel m-a invitat împreună cu Ion Cuşa la un restaurant vecin. Mai era un invitat pe care nu-l cunoşteam.

Era Gabriel Marcel.Am stat la o masă mai retrasă, într-un fel de separeu ca să putem vorbi mai în voie. Toţi au început să mă întrebe ce e în ţară, cum a fost cu închisoarea, iar eu eram atât de emoţionat când le povesteam, şi erau şi ei emoţionaţi, încât la un moment dat mi s-a părut că am uitat limba franceză şi i-am spus lui Cuşa: „Ioane, dacă vrei, tradu-mă tu în franceză. Nu mai pot vorbi franţuzeşte.”

Evocam elemente de mare emoţie din închisoare, torturi, insulte,stupidităţi, umilinţe încât pur şi simplu, nu mă puteam exprima franţuzeşte şi am continuat să vorbesc româneşte. Cuşa traducea. Aşa am avut prilejul să-l cunosc şi pe Gabriel Marcel. Dar să mă întorc puţin la Jean de Beauvais.Când m-am întâlnit cu Balea Traian, după slujba Învierii, cineva ne-a invitat la el acasă. Locuia foarte aproape, în Cartierul Latin. Era Paul Barbă Neagră, regizorul care se stabilise la Paris. M-am dus. Aveam şi o oarecare legătură personală cu el, în sensul că, pe când el era regizor la Bucureşti şi făcea filme, a acceptat-o întotdeauna pe mama mea printre figuranţi, ceea ce însemna 25 de lei pe zi şi, uneori şi pe tata. Îi purtam recunoştinţă pentru asta.

49

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: