† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Martie 14, 2010

Filed under: Rugul Aprins — Micael Nicolas @ 18:37

Toţi cei care am fost la Antim, am fost arestaţi.

CARMEN DUMITRIU: — Vreţi să vă întoarceţi puţin la atmosfera grupului?

Î. P. S. MITROPOLIT ANTONIE: — Atmosfera grupului era una de pace sufletească,era un grup de rugăciune dar era în aer şi o atmosferă apocaliptică, în sensul că toată lumea simţea că se află în pragul unui mare dezastru şi că, întreaga pregătire de la Antim prin rugăciune, prin temele care se tratau şi se discutau după aceea, se face ca o pregătire pentru intrarea în marele întuneric şi marele dezastru: comunismul ateu.

CARMEN DUMITRIU: — Le numeaţi astfel şi atunci?

Î.P.S. MITROPOLIT ANTONIE: — Sandu Tudor, da. Ceilalţi, poate, mai cu teamă,dar toţi simţeam că era aşa. Dacă vreţi, luaţi-o drept o interpretare a mea, ca o pregătire pentru intrarea în marele dezastru, de azi, dar totul era pentru intrarea în epoca de întuneric care urma. În această epocă, urmau să opereze nişte parole, între oameni, care să se recunoască şi să se ajute între ei, iar această parolă era „Doamne Iisuse,” deci prescurtarea rugăciunii minţii.

Tot aşa cum pe vremea primilor creştini, când creştinismul era în ilegalitate faţă de imperiul roman, când se întâlneau doi oameni, dintre care unul era creştin şi ar fi vrut să ştie ce era cel din faţa lui, fie că avea, fie că lua un beţişor de undeva şi, ca din întâmplare, se juca pe nisip şi făcea semnul unui peşte. Dacă celălalt ştia despre ce este vorba, făcea şi el pe pământ, sau pe nisip, semnul unui peşte. Însemna că s-au întâlnit doi creştini, pentru că peştele era simbolul tainic al creştinismului. Peşte în greceşte se spune ihtis, dar scris cu iniţiale – IHTIS – în greceşte însemna: „Iisus Hristos, Theu Ios, Sotir, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul.”Era deci o parolă, la începuturile creştinismului, în primele trei veacuri. Prin aceasta creştinii se recunoşteau între ei. Dacă celălalt nu făcea semnul jos, însemna că nu era creştin,şi că cel care făcuse semnul trebuia să aibă rezerve. Dacă făcea şi celălalt semnul unui peşte,însemna că puteau vorbi cu fraţii.Ei bine, ceea ce v-am spus eu, este doar analogia cu ceea ce însemna să fie „Rugul Aprins”. Parola nu era peştele, ca în primele veacuri, parola era „Doamne Iisuse”. Aceasta proba apartenenţa la grupul isihast de la Antim şi, toţi cei care, indiferent de destinul care îi aştepta, sub noaptea comunistă, urmau să intre în acest mare întuneric – să poată rămâne uniţi prin formula „Doamne Iisuse”, ca să se recunoască între ei. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Toţi am fost arestaţi, băgaţi în închisori, dar peste tot unde se rostea „Doamne Iisuse”,se ştia că e unul care deja avea tangenţă, dacă nu direct cu Antimul, atunci direct cu cei care au fost la Antim. Pe de o parte era formula-parolă, pe de altă parte era şi formula de rugăciune interioară, pe care o putea face în inimă sau în minte, în gând, neascultat de nimeni.

Era formula de rezistenţă în închisori, împotriva a tot ceea ce se încerca pe vremea aceea împotriva omului.Eu însumi pot să spun că am beneficiat ani de zile de această formulă care m-a liniştit sufleteşte, care m-a întărit întotdeauna şi care m-a făcut să mă simt întotdeauna în legătură cu cineva, în legătură cu toţi ceilalţi care rosteau aceeaşi formulă, care făceau parte, deci, din aceeaşi familie. În momentul în care recurgeam la acest exerciţiu de rugăciune, aproape că făceam ca ancheta să nu ajungă la nimic.

CARMEN DUMITRIU: — Deci reuşeaţi să intraţi în propria dumneavoastră minte ca într-un loc de refugiu.

Î.P.S. MITROPOLIT ANTONIE: — În acelaşi timp ca într-un loc de refugiu, dar şi ca sub o carapace. Asta îi înnebunea pe anchetatori. Ei voiau să te reducă la frică, la supunere, la depersonalizare şi la mărturisirea şi a ceea ce nu făcuseşi.

CARMEN DUMITRIU: — Simţeaţi că eraţi în relaţie de comunicare cu ceilalţi?

Î.P.S. MITROPOLIT ANTONIE: — Totdeauna. Aceasta comunicare o exersam de la început, încă de când „Rugul Aprins” a putut funcţiona liber. Apoi, toţi cei din „Rugul Aprins” care am trecut prin închisoare, ne-am simţit în comuniune permanentă, încât „Rugul Aprins” în fapt, nu a dispărut niciodată. Nu poate fi vorba de cuvinte, decât de acel sentiment şi forţă, de acea putere interioară, care te făcea să rezişti la cele mai grele încercări şi te făcea să nu te simţi singur. Să te ştii într-o familie. În felul acesta „Rugul Aprins” n-a murit niciodată, căci şi după ce oamenii aceştia s-au întors din închisori, au păstrat parola şi exerciţiul mintal.
47
Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: