Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Martie 15, 2010

Filed under: Rugul Aprins — Micael Nicolas @ 02:11

Călugăria noastră a fost foarte interesantă şi a strâns acolo foarte multă lume. Mi-aduc aminte că, în noaptea călugăriei, erau mulţi tineri veniţi în grupuri mari, care ne-au ţinut tovărăşie. Dar, din nefericire, nu am putut rămâne prea multă vreme la Prislop pentru că,într-o zi, a venit un frate de acasă, din Bucureşti, şi mi-a spus că sunt căutat de securitate. Ei bine, eu, în acea noapte, am şi plecat de la Prislop, rătăcind prin ţară, pe la multe schituri,pentru a nu mi se da de urmă. Abia mai târziu, am aflat ce s-a întâmplat în urma mea, la Prislop. Părintele Arsenie Boca a fost nevoit să transforme Mânăstirea în Mânăstire de maici.Voi trece peste multe hotărâri ale lui din lipsă de timp.

A plecat şi părintele Dometie de acolo, şi s-a stabilit mai întâi la Mânăstirea Ciolanul,Buzău, şi preda ca profesor la Şcoala monahală de la Mânăstirea Răteşti. Acolo şi-a înfiripat prima obşte, cu care avea să-şi încerce marele noroc din Transilvania.

Aşa se face că a plecat împreună cu un grup de maici de la Răteşti şi Barbu, iar acestea au ales-o să fie stareţă pe maica Ierusalima Ghibu, venită în acelaşi grup cu ele. Este stareţă şi astăzi la Mânăstirea Râmeţ.Părintele Arhimandrit Dometie a fost de fapt, cum puţini călugări au mai fost, un om de rugăciune, evlavios, şi părinte sufletesc al acestor maici. A format o obşte frumoasă, care se păstrează şi astăzi. Târziu de tot s-a gândit el că ar trebui să-şi facă doctoratul în Teologie.Eu eram, în acea perioadă, vicar patriarhal. L-am ajutat pe cât am putut să se înscrie la doctorat.

Dar, tot când eram vicar patriarhal, am aflat că nu a mai rezistat datorită sănătăţii, şi şi-a dat duhul. Vestea am primit-o chiar de la sora lui, Maica Eudoxia, care a venit cu stareţa personal la Bucureşti, cerându-mi să le scriu epitaful, care se află ca o carte deschisă pe mormântul lui de la poalele stăreţiei Râmeţului. A fost un călugăr cu calităţi excepţionale, pe care l-a iubit şi l-a chemat Dumnezeu să se bucure de viaţa veşnică.

LILI LEMNARU: — Cum a ajuns ANTONIE la Slatina? Era o Mânăstire de pedeapsă sau era o modalitate a ierarhului de atunci de a scoate din „văzul” securităţii nişte „indezirabili” pentru că erau prea credincioşi şi prea anticomunişti? Sau erau numai basarabeni şi bucovineni?

Î.P.S. MITROPOLIT ANTONIE: — Mânăstirea Slatina nu avea deloc bucovineni şi basarabeni. Începuse, însă, să fie interesantă prin aceea că avea un stareţ minunat, cel care a trăit până de curând la Mânăstirea Sihăstria, părintele arhimandrit Ilie Cleopa. Asta se întâmpla, bineînţeles, înainte de a fi eu episcop. Aşa că, prin multe încercări trecând eu, şi încă nerezolvându-le, — pentru că eram deja condamnat la 7 ani de închisoare — cineva mi-a spus de Mânăstirea Slatina, care era departe în Moldova, şi în care începea să se simtă suflu duhovnicesc. Ajutat de părintele Arsenie Papacioc, am ajuns şi eu la această Mânăstire.Nu era Mânăstire de pedeapsă. Nu era nici o Mânăstire care să fi fost luată în vedere de ierarh. Era simplă pe atunci, o Mânăstire oarecare, care s-a dezvoltat mult mai târziu.

Eu m-am dus acolo prin anul 1950, luna mai.Părintele Cleopa era stareţ, dar nu era acasă. L-am aşteptat până când a venit. Când a venit, — cred că vorbise cu părintele Arsenie Papacioc despre situaţia mea — părintele Cleopa m-a luat cu el să stăm de vorbă, într-o poieniţă în spatele mânăstirii.Nu aveam ce să ascund. Am spus adevărul, că sunt condamnat, că sunt urmărit, dar că sperăm toţi că vremurile se vor schimba, se vor îmbunătăţi. Aşa încât am rămas la Slatina,înscriindu-mă în rândul fraţilor din obşte.

Între timp, părintele Cleopa a făcut ca obştea de acolo să crească, încât ajunsese la 100 de vieţuitori. Obştea era alcătuită, mai cu seamă, din călugări tineri. De altfel, au venit acolo mult mai mulţi tineri, deoarece era foarte bine organizat totul, dar nu toţi au putut rezista şi respecta rânduiala monahală, aşa că unii plecau şi alţii veneau. Au rămas până la urmă 100 de călugări, dintre cei ce îşi descoperiseră vocaţia.Văzând eu că merge bine şi nu mă găsise securitatea, am crezut că poate dura mult aşa.

Însă,în 1953, am profitat de venirea la hram la Mânăstirea Slatina a Prea Sfinţitului Partenie Ciopron, care era şi el fără eparhie şi stătea la o Mânăstire suceveană. Pe urmă va ajunge episcop la Roman. El m-a hirotonit preot la Mânăstirea Slatina. Până atunci eram doar diacon.Începusem să mă mişc mai uşor, cu gândul că cei ce mă căutau, au uitat de mine într-un dosar. Dar m-au descoperit la Iaşi şi m-au arestat.

34

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: