† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Iunie 20, 2010

Filed under: Cele 225 de capete teologice şi practice — Micael Nicolas @ 01:58
  • 75. Când mintea e furată de mândrie şi se înfundă în ea însăşi şi-şi închipuie că este ceva prin sine însăşi fiindcă se nevoieşte, harul care o luminează în chip nevăzut se depărtează de la ea şi, lăsând-o îndată goală, ea îşi dă seama repede de neputinţa ei. Căci patimile năvălesc asupra ei ca nişte câini turbaţi şi caută să o sfâşie. Atunci neştiind ce să facă şi neavând unde să alerge ca să se izbăvească, aleargă, prin smerenie, la Domnul care poate să o mântuiască 59.
  • 76. Cel ce a ieşit deplin din lume se socoteşte pe sine ca fiind într-un pustiu neumblat (Ps. LXI, 1) şi plin de fiare. De aceea, cuprins de o frică negrăită şi de un cutremur de nedescris, strigă către Dumnezeu, ca Iona din chit şi din marea vieţii ; ca Daniil din groapa leilor şi a patimilor furioase ; ca cei trei tineri din cuptorul focului lăuntric al poftei arzătoare ; ca Mânase din statuia de aramă a trupului acesta pământesc şi muritor. Iar Domnul auzindu-l îl izbăveşte pe el din prăpastia neştiinţei şi a dragostei de lume, ca pe proorocul din chit,pentru ca să nu le mai dorească pe acestea ; îl izbăveşte din groapa gândurilor rele ale poftei, care răpesc şi rod sufletele oamenilor, ca pe Daniil ; din atacurile pătimaşe ale focului care-i arde şi îi slăbeşte sufletul şi-l împinge cu sila spre fapte necuvenite, răcorindu-i sufletul cu rouă Sfântului Duh, ca pe israeliţii aceia ; şi de trupul acesta pământesc şi greu şi preapătimaş, păstrându-l neînjosit şi nedoborât şi făcându-l fiu al luminii şi al zilei (1 Tes. V, 5) şi învrednicindu-l să guste învierea încă de aici 60.
  • 77. Sufletul care stăruie în alipirea la starea înjosită a trupului şi iubeşte plăcerile lui şi ţine la slava de la oameni, sau chiar dacă nu le caută pe acestea, e simţitor la adierea poftei, rămâne cu totul nemişcat şi greoi spre orice virtute şi poruncă a lui Dumnezeu, ca unul ce e îngreunat şi înlănţuit cu putere de relele amintite. Dar când, trezit de ostenelile nevoinţelor şi de lacrimile pocăinţei, scutură de la sine greutatea trupului şi topeşte în şiroaiele lacrimilor cugetul trupesc şi s-a ridicat mai presus de micimea celor văzute, se împărtăşeşte de lumina curată şi se eliberează de patimile care îl tiranizează. Atunci strigă şi el îndată ca proorocul, către Dumnezeu: «Rupt-ai sacul meu şi m-ai încins cu veselie, ca să cunosc slava Ta şi să nu mă mâhnesc» (Ps. XXIX, 11-12).
–––––––––––––––––– Notă
59. Mândria este aşezată de părinţi duhovniceşti mai vechi la sfârşitul celorlalte patimi. Sfântul Simeon Noul Teolog o pune, cel puţin pentru nevoitorii care s-au eliberat de patimi, la începutul nevoinţii lor. De aceea leacul împotriva ei este, după el, smerenia, opusul mândriei. Smerenia deschide sufletul din nou pentru Dumnezeu.
60. Acest capitol e luat în întregime din Cuvîntarea IV etică (Traites theologiques et ethiques, tom. II, în «Sources chretiennes»,nr. 129, p. 20).
15
Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: