† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Iunie 20, 2010

Filed under: Cele 225 de capete teologice şi practice — Micael Nicolas @ 02:16
  • 66. Trândăvia şi greutatea trupului, născute în suflet din lene şi negrijă, ne depărtează de la canonul obişnuit şi aduc în cugetare întuneric şi descurajare 47. Prin aceasta se ivesc în inimă gânduri de frică şi de hulire, încât cel ispitit de dracul trândăviei nu mai poate nici măcar să mai intre în locul obişnuit al rugăciunii 48, ci îi este lene şi pregetă şi gândeşte lucruri nebuneşti împotriva Făcătorului a toate 49.Cunoscând deci pricina şi izvorul de unde ţi-au venit acestea, intră cu sârguinţă în locul obişnuit al rugăciunii tale şi căzând la iubitorul de oameni Dumnezeu, roagă-te din inimă cu suspine, întru durere şi lacrimi, cerând izbăvirea de povara trândăviei şi a gândurilor rele ; şi ţi se va da degrabă ţie, celui ce baţi şi stăruieşti cu osteneală, izbăvirea de acestea.
  • 67. Cel ce a dobândit inima curată, a biruit frica 50.Iar cel ce se curăţeşte încă, aci o biruie, aci e biruit de ea. Dar cel ce nu luptă nicidecum, sau nu simte deloc că e prieten al patimilor şi al dracilor şi deci mai adaugă la boala slavei deşarte şi boala închipuirii de sine, socotind că este ceva fără să fie nimic, sau e robul şi prada fricii, tremurând ca un prunc cu cugetul şi având frică acolo unde nu este frică pentru cei ce se tem de Domnul 51.
  • 68. Cel ce se teme de Domnul nu are frică de asaltul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de ameninţările oamenilor răi. Fiind în întregime ca o flacără sau ca un foc arzător, ce străbate zi şi noapte de jur-împrejur locurile ascunse şi întunecoase, pune dracii pe fugă. Căci fug mai degrabă aceia de el decât el de aceia, ca să nu fie arşi de flacăra învăpăiată a focului dumnezeiesc ce ţâşneşte din el 52
  • 69. Cel ce umblă în frica de Dumnezeu, chiar dacă petrece în mijlocul oamenilor răi, nu se teme. El are în lăuntrul său frica de Dumnezeu şi poartă arma nebiruită a credinţei, cu care poate să le împlinească pe toate, chiar şi pe cele ce par grele şi cu neputinţă celor mulţi. El petrece ca un uriaş în mijlocul piticilor, sau ca un leu mugind în mijlocul câinilor şi al vulpilor, încrezându-se în Domnul. Cu tăria cugetului său îi loveşte pe ei şi înspăimîntă inimile lor, învârtind cuvântul înţelepciunii, ca pe un toiag de fier 53
–––––––––––––––––– Notă

47. Trândăvia trupului se transpune în suflet, din negrijă. Din ele vin apoi în suflet descurajarea şi întunericul. Deci între suflet şi trup are loc o reciprocitate. Nu se poate neglija niciodată fără pagubă păzirea trupului în cele voite de Dumnezeu.
48. Sigur e vorba de locul spiritual al rugăciunii, de starea de rugăciune, de interiorul rugăciunii.
49. Acestea vin ca o justificare a lenii de a se ruga.
50. Rugăciunea este forţa eliberatoare, prin întâlnirea efortului nostru de eliberare cu persoana supremă, ca izvor a toată puterea şi libertatea.
51. Fricos e cel ce nu e curat în inimă. Acela nu poate intra întru libertate în relaţie cu altul. Curăţenia inimii aduce libertatea relaţiei cu alte persoane, deci şi cu Dumnezeu.

52. Cei ce se tem de Domnul nu sunt laşi, ci au curajul mărturisirii în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor. Temerea de Dumnezeu e o sfială de a nu-L supăra, nu o laşitate. A se observa paradoxul: n-are frică cel ce se teme de Domnul. Temerea de Dumnezeu nu e ca frica din lume sau de ceva din lume; e o putere faţă de toate cele din lume, iar faţă de Dumnezeu nu e simţită ca o frică propriu-zis, ci ca o îndrăznire din iubire, împreunată în acelaşi timp cu sfială. Temerea de Dumnezeu dă puterea de a întreprinde orice efort spre împlinirea voii Lui, adică a tot ce e bun. Nu e vorba însă de o deosebire a acestora prin cuvinte (temere, frică), ci de deosebirea a două stări sufleteşti, care pot fi indicate prin indiferent care din aceste două nume.
Focul de care se vorbeşte în acest capitol e entuziasmul iubirii de Dumnezeu, care are în sine cea mai deplină curăţie. Termenii: foc, flacără, sunt termeni preferaţi de sfântul Simeon, pentru a exprima puternica simţire a dragostei de Dumnezeu ce-L caracterizează.
53. înţelepciunea este şi o forţă, sau e menţinută printr-un efort în care se manifestă o forţă. E forţa gîndului la Dumnezeu, care prin aceasta e unit cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a persista în cele bune, în cele proprii echilibrului vieţii.
12
Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: