Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Iulie 5, 2010

Filed under: Calea Asceţilor — Micael Nicolas @ 03:18

Şi rugăciunea devine mai simplă. Căci şi ea se adună în jurul miezului ei şi intră în el. Acolo în adânc vede numai ceea ce este de trebuinţă: rugăciunea de miluire.Căci ce poate un păcătos, şi chiar cel dintâi dintre ei (1Timotei I, 15) să mai ceară altceva, decât ca să-l miluiască Domnul? Are el ceva de dat? Are el vreo putere a lui, o voinţă, o agoniseală? Poate el face ceva de la sine? Ştie el ceva? Cunoaşte el, îşi aminteşte de ceva pe care el cel cu totul sărac să-l poată numi al lui?El nu stăpâneşte nimic: căci păcatul este nimicnicie: ceea ce nu este. Păcatul este golire,întuneric, lepădare. Acolo sălăşluieşte păcătosul, în acest nimic.Apoi se priveşte pe sine, şi cu cât are mai puţin, cu atât mai bogat este: căci golul din sine nu se umple cu bunuri trecătoare ci cu deplinătatea vieţii celei veşnice, cu lumina şi cu strălucirea ei: dragostea şi milostivirea; este Domnul Care găzduieşte în casa sa.Dar cum de a putut acest păcătos să se învrednicească de a-L primi pe Domnul? Cum de s-a putut măcar gândi că Domnul vrea să-l vadă în bezna sa? Oricât încearcă să se cureţe, oricât luptă şi munceşte, oricât păzeşte cuvintele Evangheliei şi priveghează şi posteşte şi se nevoieşte în toate chipurile ca să placă Domnului, se vede totuşi căzând în răutate şi nemilostivire, lipsă de dragoste şi lenevire, nerăbdare şi nemulţumire şi toate patimile cu putinţă. Cum de se mai poate aştepta ca Domnul să intre într-o astfel de încăpere? De aceea se roagă: Doamne miluieşte-mă. Miluieşte-mă pe mine păcătosul.

Căci de bună seamă am încercat să fac ceea ce eram dator să fac pentru a Te sluji: am arat ogorul inimii mele pe care mi l-ai dat în grije, şi am păscut turmele care se află acolo (LucaXVII, 7-10), dar nu sunt decât robul Tău umil şi fără Tine nu pot face nimica. Deci miluieşte-mă pe mine şi mă umple cu harul Tău.El îşi sporeşte credinţa prin lucrare (Luca XVII,5), şi prin rugăciune capătă putere de muncă. Aşa sălăşluiesc laolaltă munca şi rugăciunea, până când se contopesc şi devin una. Lucrarea îi este rugăciune şi rugăciunea lucrare. Aceasta este ceea ce sfinţii numesc lucrarea cea duhovnicească, rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus.

XXV.

Sfântul avva Isaia, sihastrul egiptean, spune despre rugăciunea lui Iisus că este oglinda minţii şi felinarul conştiinţei. Altcineva a asemuit-o cu acea voce liniştită ce se aude neîncetat într-o casă: toţi hoţii care se furişează până la ea dau bir cu fugiţii când aud pe cineva păzind acolo înăuntru. Casa este inima, furii sunt răutăţile. Vocea păzitorului este rugăciunea. Dar de-acuma nu mai sunt eu însumi păzitorul, ci Hristos este.

29

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: