† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

August 5, 2012

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 11:50

De aici e limpede de la sine, că petrecerea dinlăuntru este în forma sa cea adevărată condiţia unei adevărate stăpâniri a omului asupra sa. Prin urmare a unei adevărate libertăţi şi înţelegeri, şi de aceea şi a unei vieţi într-adevăr duhovniceşti. Acest lucru se aseamănă cu acela, după cum în lumea de din afară, stăpân al oraşului se numeşte acela care ocupă cetăţuia. De aceea, orice lucrare duhovnicească şi orice nevoinţă trebuie să fie lucrată de aici, altfel ea nu e duhovnicească, e mai prejos de nevoinţă şi trebuie lepădată. Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este, zice Domnul, şi pe urmă numai lucrarea cea duhovnicească a poruncit: intră în cămara ta şi închide uşa. Aceasta e cămara inimii, după înţelegerea tuturor Sfinţilor Părinţi. Din această pricină, omul cel duhovnicesc care se mântuieşte, se nevoieşte şi numeşte lăuntric.

Că adunarea înlăuntru e cel mai potrivit mijloc pentru a păzi râvna, acest lucru se vede îndată:

1) Cel adunat trebuie să ardă, căci îşi adună toate puterile laolaltă, după cum razele risipite, fiind adunate într-un punct, dezvoltă o căldură mare şi aprind. Şi, într-adevăr, de adunare totdeauna e unită căldura: duhul, aici, se vede singur pe sine, după cum zice Nichifor şi joacă de bucurie.

2) Cel adunat e puternic asemenea unei oştiri orânduite, sau unui mănunchi de trestii slabe legate la un loc. Ea, asemenea încingerii coapselor, înseamnă gătirea şi puterea de a lucra. Cel neadunat totdeauna e slab şi, sau cade, sau nu lucrează.

3) Cel adunat vede totul în sine. Cine e în centru, vede în direcţia tuturor razelor, vede la fel totul în cerc, şi parcă dintr-odată, iar cel ce a ieşit din centru vede numai în direcţia unei singure raze; la fel e şi acela care e adunat înlăuntru, vede toate mişcările puterilor sale, vede şi le poate cârmui. Iar arderea duhului, puterea şi agerimea vederii îi alcătuiesc adevăratul duh al râvnei, care se întocmeşte din ele. De aceea, trebuie spus: numai să fi înlăuntru şi nu vei înceta să râvneşti.

Deci, aşa de însemnată e petrecerea înlăuntru! Prin urmare, trebuie să ne ostenim ca s-o agonisim, căci şi ea nu se află dintr-o dată, ci după un timp şi după multă căutare. Nu e aşezată pe locul cel dintâi, pentru că nu este o condiţie a vieţii celei duhovniceşti.

Desăvârşirea ei depinde de desăvârşirea celor trei lucrări sufleteşti şi celor trei trupeşti care o produc, şi anume: de luarea aminte cu întoarcerea ochilor spre înlăuntru, de veghea voinţii cu încordarea trupului şi de trezvia inimii cu îndepărtarea desfătării şi odihnei trupului. Iar în deplina lumină ea se va arăta atunci când se va agonisi curăţia minţii de gânduri, curăţia voinţii de pofte şi curăţia inimii de împătimiri şi patimi. Însă şi până atunci, ea este, totuşi, o petrecere înlăuntru deşi nedesăvârşită, necoaptă şi cu întrerupere 1.

” …Iată de ce, în poveţele Sfinţilor Părinţi, viaţa cea lăuntrică e pusă într-o legătură neîntreruptă cu lupta nevoitorilor. Însă adunarea nu e acelaşi lucru ca şi lupta. Aceasta este o lucrare duhovnicească deosebită, cea mai de căpetenie. Ea este locul unde se lucrează tot ce e duhovnicesc – şi lupta, şi citirea, şi cugetarea de Dumnezeu, şi rugăciunea. Orice ar face nevoitorul intră mai înainte de toate înlăuntru şi de acolo lucrează” 2.

Pentru a coborî mintea în inimă şi pentru unirea minţii cu inima, Părinţii, cei din vechime, recomandau şi unele metode fizice, de pildă, coborârea minţii în inimă pe calea respiraţiei, sau şederea pe un scăunel mic, strângând capul în piept, aplecându-te spre genunchi şi reţinându-ţi respiraţia. Despre aceste metode, Sf. Teofan scrie aşa: „Prin coborârea minţii în inimă, pe calea respiraţiei, se arată cazul când tu nu ştii unde să-ţi opreşti luarea aminte, sau unde e inima; iar dacă tu ştii şi fără aceasta unde să-ţi găseşti inima, fă cum ştii, numai să te aşezi în inimă”.

Şi încă: „alţii făceau aşa: se aşează pe un scăunel mic, din cele ce se pun sub picioare, strânge capul spre piept, se apleacă spre genunchi şi respiră o jumătate de rugăciune (a lui Iisus), o zice inspirând aerul, iar cealaltă jumătate respirând. Ostenindu-se astfel, se obişnuiesc cu rugăciunea, iar pe urmă şi pe alţii îi sfătuiesc la fel. Şi lasă-i! Numai să nu socoată că în aceasta se cuprinde toată lucrarea.

Însă acestea toate şi altele asemenea acestora nu sunt lucrarea, ci adausuri. Lucrarea e: să stai cu mintea în inimă în faţa Domnului şi să-I spui rugăciunea” 3.

„Felul meşteşugit de a lucra, rugăciunea are o însemnătate nu esenţială ci auxiliară. La Părinţii Bisericii, el e descris ca un mijloc de dinafară şi e supus lucrării lăuntrice. Nevoitorii cei neiscusiţi îşi însuşesc numai partea de dinafară, neîngrijindu-se de cea lăuuntrică.

–––––––––––––-Notă

1. Calea spre mântuire, Ed. 7,a, pag. 205 – 209.
2. Calea spre mântuire, Ed. 7.a, pag. 209.
3. Despre mijlocul de a coborî mintea în inimă şi despre folosirea lor, noi numai odată.
498
Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: