† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

August 24, 2012

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:48

1. „Despre cea grăită. Într-o formă scurtă ea se zice aşa: „Doamne miluieşte; Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul”; iar în cea completă – aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

La început, ea se rosteşte în cea mai mare parte în chip silit şi fără plăcere, dar pe măsura îndeletnicirilor şi silinţei pentru ea, numai dacă este o hotărâre fermă ca prin rugăciune, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să împuţinezi patimile cele de tot felul, apoi ea, din îndeletnicirea cât mai deasă, pe măsura împuţinării patimilor, din vreme în vreme, va deveni mai uşoară, mai plăcută şi mai dorită.

La rugăciunea grăită, cu toată puterea să ţinem mintea în cuvintele rugăciunii, s-o rostim fără de grăbire, toată atenţia s-o concentrăm în gândurile exprimate prin cuvinte, iar când mintea va aluneca spre gânduri străine, fără tulburare, s-o închidem din nou în cuvintele rugăciunii (Scara, Cuv. 28, Cap.17): Nerăspândirea minţii nu se dă degrabă şi nu atunci când vrem noi, ci când ne smerim şi când binevoieşte Dumnezeu.

Acest dar al lui Dumnezeu nu se hotărăşte de timp, nici de cantitatea rugăciunilor, ci de smerenia din inimă şi de harul lui Hristos şi de silinţa noastră cea de totdeauna pentru ea. De la rugăciunea grăită cea cu luare aminte, se face trecerea spre rugăciunea minţii; care se numeşte astfel atunci când tindem numai cu mintea spre Dumnezeu sau îl vedem pe Dumnezeu.

2. Despre rugăciunea minţii. În timpul rugăciunii din minte trebuie să ţinem atenţia în inimă, în faţa Domnului. Pe măsura stăruinţei noastre şi silinţei noastre smerite în rugăciune, Dumnezeu dăruieşte cel dintâi dar minţii noastre – adunarea şi concentrarea în rugăciune.

Când luarea aminte către Domnul rămâne fără de ieşire, atunci ea este o luare aminte harică, iar luarea aminte a noastră proprie totdeauna e silită. De la o astfel de rugăciune a minţii, se face trecerea la rugăciunea cea lăuntrică a minţii, numai dacă este un povăţuitor iscusit, foarte uşor şi liber. Când suntem cu simţămintele inimii cu Dumnezeu, iar dragostea de Dumnezeu umple inima, atunci o astfel de rugăciune poartă numele de cea a inimii.

3. Despre rugăciunea lăuntrică cea din inimă. În Evanghelie s-a spus: Cine vrea să-mi urmeze Mie, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa. Dacă vom aplica aceste cuvinte la lucrarea rugăciunii, apoi ele vor însemna următoarele: cine vrea să se nevoiască în chip legiuit cu nevoinţa rugăciunii, mai înainte de toate să se lepede de voia sa şi de priceperea sa, iar după aceea să-şi ducă crucea, adică acea osteneală trupească şi sufletească care este de neînlăturat în această nevoinţă.

Lăsându-ne pe noi înşine în întregime în grija cea neadormită a lui Dumnezeu, să suportăm această osteneală cu smerenie şi cu voie bună, pentru adevăratul bine, care se dăruieşte unui nevoitor râvnitor de rugăciune de la Dumnezeu, la vremea sa, când Dumnezeu cu harul său va pune hotar minţii noastre şi o va aşeza să stea nemişcată în inimă, împreună cu aducerea aminte de Dumnezeu.

Când o astfel de stare a minţii va deveni ceva firesc şi permanent, ea poartă la Părinţi denumirea de unire a minţii cu inima; într-o astfel de întocmire, mintea nu mai are dorinţa de a fi în afară de inimă; dimpotrivă, dacă din oarecare împrejurări ea va fi reţinută în afară de luarea aminte din inimă, apoi ea are o dorinţă de neînfrânt de a se întoarce înlăuntrul său cu oarecare sete duhovnicească şi cu o nouă râvnă să se apuce din nou, de zidirea casei sale lăuntrice. La o astfel de întocmire din inima omului, tot ce este în capul lui, trece în inimă şi atunci, ca o lumină oarecare înţelegătoare; luminează tot lăuntricul lui şi orice ar face, ar vorbi, ar gândi, face totul cu o conştiinţă deplină şi cu luare aminte.

El poate limpede să vadă atunci, ce fel de gânduri îi vin, ce fel de intenţii şi dorinţe şi cu plăcere sileşte mintea, inima şi voinţa spre ascultarea lui Dumnezeu Hristos şi spre împlinirea oricărei porunci a lui Dumnezeu, sau a Părinţilor ; iar orice abatere de la ele e ştearsă de simţământul pocăinţei şi zdrobirii de inimă, cu o părere de rău neprefăcută şi cu o cădere smerită şi plină de îndurerare către Dumnezeu, cerând şi aşteptând de sus ajutor pentru neputinţa sa. Şi Dumnezeu, văzând o astfel de smerenie a lui, nu-l lipseşte de harul Său. (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, pag. 340).

Aduc citate din scrisorile Părintelui Agapie, către Părintele Ieromonah Gherman, despre lucrarea rugăciunii, scrise cu o simplitate extraordinară şi cu o căldură a inimii.
463
Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: