† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Septembrie 26, 2012

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 13:19

„Viaţa din mânăstire, mai ales în cea de obşte, ajută celui începător la o spornică şi temeinică deprindere a rugăciunii prin smerenie, care se naşte din ascultare. „Smerenia e din ascultare” au spus Părinţii.

Smerenia se naşte din ascultare şi e sprijinită de ascultare, după cum e sprijinită arderea unei candele prin untdelemnul ce se toarnă. Prin smerenie intră în suflet. pacea iui Dumnezeu, cerul duhovnicesc; oamenii, care au pătruns în acest cer, se fac asemenea îngerilor şi asemenea îngerilor neîncetat cântă în inimile lor cântarea cea duhovnicească lui Dumnezeu, adică îi aduc curata şi sfânta rugăciune care, în cei înaintaţi, este cântare într-adevăr şi cântarea cântărilor.

Din pricina aceasta, ascultarea, prin care ni se procură comoara cea fără de preţ a smereniei, e recunoscută unanim de Părinţi drept uşa care te introduce în chip legiuit şi fără greş în rugăciunea minţii şi a inimii, sau ceea ce este tot una, în adevărata şi sfinţita liniştire.

Ascultarea este cauza primară care nimiceşte răspândirea din pricina căreia rugăciunea rămâne stearpă; fiind pricină a smereniei, ascultarea nimiceşte împietrirea, în timpul căreia rugăciunea e moartă; alungă tulburarea când iarăşi e nevoie de rugăciune; unge inima cu umilinţă de la care rugăciunea prinde viaţă, se înaripează şi zboară către Dumnezeu.

Dacă monahul se va purta în mănăstire asemenea unui călător, fără a face prietenii în afară de înlăuntrul mănăstirii, fără să umble în chiliile fraţilor, fără a-şi înghesui în chilie cele ce-i sunt de prisos, fără să-şi împlinească dorinţele sale, ostenindu-se în ascultările mănăstireşti, cu smerenie şi cu toată conştiinciozitatea, recurgând adesea la mărturisirea păcatelor, supunându-se proistosului şi tuturor celor mai mari din mănăstire, fără cârtire, în simplitatea inimii, apoi, fără de îndoială, va spori în rugăciunea lui Iisus, adică va căpăta darul de a se îndeletnici cu ea cu luare aminte şi a vărsa în timpul ei, lacrimi de pocăinţă”. (Vol.1, pag. 273 – 274).

„Să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus, dezinteresat cu simplitatea şi sinceritatea gândului, cu scop de pocăinţă, cu credinţă în Dumnezeu, cu o lăsare desăvârşită în voia lui Dumnezeu, cu o nădejde în înţelepciunea, bunătatea, atotputernicia acestei voinţe sfinte. La alegerea mijloacelor mecanice, ne vom stărui să lucrăm cu toată băgarea de seamă şi cu toată prudenţa, fără să ne lăsăm târâţi de curiozitatea deşartă, de râvna cea fără de socotinţă care, celor neîncercaţi li se pare virtute, iar de către Sfinţii Părinţi e numită îndrăzneală plină de trufie, înfierbântare fără minte.

Să ne folosim deci, mai cu seamă, de mijloacele cele mai simple şi mai smerite, ca cele ce sunt mai cu fără primejdie. Repetăm: toate mijloacele mecanice trebuie socotite nu altceva decât numai ajutoare, care au ajuns folositoare pentru noi din pricina neputinţei noastre. Să nu ne punem nădejdea noastră nici în ele, nici în cantitatea lucrării noastre, ca să nu ne fie răpită pe calea furtului nădejdea în Domnul, ca în fond să nu ne aflăm nădăjduindu-se în noi înşine, sau în ceva materialnic şi deşert.

Să nu căutăm nici o desfătare, nici vedenii; noi suntem nişte păcătoşi nevrednici de desfătări duhovniceşti şi de vedenii, nici nu suntem apţi de ele, din pricina vechimii noastre (omului celui vechi din noi). Cu o rugăciune plină de luare aminte, să căutăm a ne întoarce ochii minţii spre noi înşine, ca să descoperim în noi înşine păcătoşenia noastră. Când o vom descoperi, să ne ridicăm cu gândul înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, în ceata celor leproşi, orbi, şchiopi, surzi, slăbănogi, îndrăciţi; să începem înaintea Lui din sărăcia duhului nostru, din inima zdrobită de îndurerare pentru păcătoşenia noastră, strigătul cel cu plâns de rugăciune.

Acest strigăt să fie nemărginit de îmbelşugat: orice vorbărie multă şi orice fel de meşteşugire de cuvinte să nu mai fie în stare de a-l exprima. Fiind prea îmbelşugat şi cu anevoie de a fi spus, să fie el (strigătul) îmbrăcat neîncetat, să fie îmbrăcat într-o rugăciune mică ca şi cuvinte, însă de însemnătate mare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” Amin” (Vol. 2, pag. 313).
450
Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: