† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

August 20, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:45

Osteniţi-vă (în rugăciune), însă să nu vă gândiţi că singur puteţi face ceva; ci cu zdrobire, strigaţi: Doamne, ajută! Doamne, aprinde! Un bătrân doi ani a rugat pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi ea i-a dăruit lui focul şi a început să fie, zice, totul bine. Şi Dv. osteniţi-vă şi vă rugaţi, adică, căutaţi să vă aşezaţi cum se cuvine în inimă. Şi Domnul, văzându-vă osteneala şi faptul că D-voastră, sincer doriţi acest lucru, vă va dărui harul arderii din inimă. Acest lucru doar înseamnă, să staţi în inimă. Maica lui Dumnezeu să vă fie într-ajutor. Părintele Serafim vă va învăţa; ţineţi minte, cum odată, în timpul sfintei Liturghii, el a fost cuprins de focul cel din inimă! „Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide vouă”.

„Lucrul de căpetenie e ca să stai cu mintea în inimă înaintea lui Dumnezeu şi să stai înaintea Lui fără de ieşire şi zi şi noapte, până la sfârşitul vieţii. Osteneşte-te puţin cu o stăruinţă fără de slăbire. Poate că va fi şi o bănuială faţă de cel ce te sfătuieşte (faţă de povăţuitor) şi chiar o lipsă de bună voinţă faţă de rugăciune, hulă împotriva ei, neputinţă, dorinţa de a o părăsi, anume pentru că acest lucru e greu. E primejdios! Nu asculta! Ţine-te de lucrare. Vrăjmaşul, mai mult decât orice, seamănă hula împotriva acestei rugăciuni (a lui Iisus din minte). Căci atunci, focul îl arde şi îl izgoneşte: el nu se poate apropia de persoana în inima căreia este înrădăcinată rugăciunea lui Iisus. Preadulcele nume al Domnului, care şi răsună şi se vorbeşte neîncetat în inimă, îl va lovi pe vrăjmaş, chiar fără să ştii tu. Căci se întâmplă şi aşa, ca sufletul din nepăsare şi din nepricepere, uită de sine şi începe să viseze (să-şi facă iluzii). Însă, venindu-şi în fire şi dându-şi seama, află că în inimă se cântă una şi aceeaşi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

„Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”. Odată ce lucrarea e începută (rugăciunea lui Iisus), e foarte primejdios să dai înapoi: nu te tulbura din pricină că nu sporeşti. Treaba noastră e să ne ostenim, să căutăm şi să alergăm; iar când va veni lucrarea, numai Domnul singur ştie. Un bătrân athonit doi ani a plictisit pe Maica lui Dumnezeu ca să-i dăruiască focul în inimă şi a fost auzit. Nu pune nici tu soroace, ci lucrează şi cere, ca Cel ce dă rugăciune celui ce se roagă, să ţi-o dăruiască şi ţie. Căutaţi şi veţi afla. (Scrisori despre viaţa creştină, p.1).

„Iată, dragă părinte, care sunt poveţele Episcopului Teofan despre rugăciunea lui Iisus. D-voastră vedeţi cât sunt de simple, limpezi şi potrivite pentru toţi. Însă la temelia lor stă o cerinţă atât de grea pentru omul contemporan – să ai o credinţă sinceră, în faptul că stai în faţa lui Dumnezeu, Care este pretutindeni şi cunoaşte totul şi Care îţi vede inima. Acest lucru e greu, pentru că omul contemporan, cult, s-a obişnuit să vieţuiască în domeniul noţiunilor abstracte – ştiinţifice, filosofice, teologice ş.a.m.d. – sau în domeniul lucrurilor materiale şi intereselor lumeşti.

El s-a dezvăţat a-L simţi pe Dumnezeul cel nevăzut cu inima, ca pe o Fiinţă vie şi apropiată. Pe când anume acest lucru se şi cere, ca o condiţie necesară pentru orice rugăciune şi cu atât mai mult pentru rugăciunea lui Iisus. Să-L simţi pe Dumnezeu ca pe o fiinţă vie, reală, căreia te poţi adresa cu rugăciunile şi nevoile tale – aceasta înseamnă să simţi în inima ta acel foc mic al unei credinţe vii, despre care aşa de des vorbeşte Episcopul Teofan. În aceasta se cuprinde înviorarea, învierea inimii noastre, care a îngheţat în noţiunile formale ale raţiunii. Numai atunci când inima va simţi în sine credinţa vie într-un Dumnezeu viu, din ea poate să se reverse o rugăciune sinceră, fierbinte. Şi atunci, chiar această credinţă şi este rugăciune.

Cuvintele în care îmbrăcăm noi rugăciunea noastră lăuntrică sunt numai forma de dinafară a unei adevărate rugăciuni din inimă. Şi miezul rugăciunii se cuprinde nu în cuvinte; ci în acel simţământ de rugăciune, în acel simţământ de credinţă, care dictează aceste cuvinte şi prin care e vie inima voastră. Anume acolo, în adâncul inimii, se săvârşeşte rugăciunea noastră cea adevărată. Dacă acest lucru este în om, atunci el va găsi şi dorinţă şi răbdare şi stăruinţă de a lucra neîncetat rugăciunea lui Iisus.

432

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: