† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

August 22, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:26

Episcopul Teofan răspunde: „musafira Dv. n-a judecat bine. Cine n-are rugăciunea cea lăuntrică a minţii, acela n-are nici un fel de rugăciune! Căci numai rugăciunea minţii aste adevărata rugăciune primită de Dumnezeu şi plăcută Lui. Ea trebuie să alcătuiască sufletul pravilei de rugăciune de acasă şi de la biserică, astfel că de îndată ce ea lipseşte, apoi şi pravila de rugăciune are numai un chip de rugăciune, dar nu e rugăciune. Căci ce este rugăciunea? Rugăciunea este înălţarea minţii şi inimii către Dumnezeu spre slavoslovia şi mulţumirea lui Dumnezeu şi cererea de la El a bunătăţilor sufleteşti şi trupeşti trebuincioase.

Miezul rugăciunii deci este suirea minţii din inimă spre Dumnezeu. Mintea se aşează în inimă, conştient în faţa lui Dumnezeu şi umplându-se de evlavia cuvenită, începe să-şi verse înaintea Lui inima sa. Iată şi rugăciunea minţii: însă astfel trebuie să fie şi oricare altă rugăciune. Rugăciunea cea de dinafară, de acasă sau de la biserică, îi dă ei numai cuvânt sau formă, iar sufletul sau miezul rugăciunii îl poartă fiecare în mintea şi în inima sa. Întreaga rânduiala noastră de rugăciuni, alcătuită pentru întrebuinţarea casnică, este plină de întoarcerea minţii către Dumnezeu. Cel care le lucrează, dacă este cât de puţin atent, nu poate ocoli această întoarcere a inimii către Dumnezeu decât numai dintr-o lipsă desăvârşită de atenţie faţă de lucrarea care o săvârşeşte. Fără de rugăciunea inimii nu poate trăi nimeni.

Nu putem să nu ne suim cu mintea spre Dumnezeu, căci firea noastră cea duhovnicească cere acest lucru. Iar a ne sui spre Dumnezeu nu putem altfel decât cu lucrarea minţii, căci Dumnezeu e în minte. E drept că este o rugăciune a minţii pe lângă cea grăită sau de dinafară – casnică sau bisericească – şi este o rugăciune a minţii singură în sine, fără nici o formă de din afară sau poziţie trupească; însă miezul lucrării şi acolo şi aici e unul şi acelaşi. Şi într-o formă şi într-alta ea e obligatorie şi pentru oamenii ce petrec în lume.

Mântuitorul a poruncit – să intri întru cămara ta şi să te rogi acolo lui Dumnezeu Tatăl tău, în taină. Cămara aceea a ta, după cum tâlcuieşte Sfântul Dimitrie al Rostovului, înseamnă inima. Prin urmare, porunca Domnului ne obligă să ne rugăm lui Dumnezeu în taină, cu mintea în inimă. Porunca aceasta se extinde asupra tuturor creştinilor: Iată şi Apostolul Pavel ce porunceşte, când zice că trebuie să ne rugăm cu duhul, în orice vreme şi cu orice rugăciune şi cerere (Efes. 6, 18).
Porunceşte rugăciunea minţii, cea duhovnicească şi o porunceşte tuturor creştinilor fără deosebire.

Tot el porunceşte tuturor creştinilor să se roage neîncetat (I Tes. 5,17). Iar neîncetat nu te poţi ruga altfel decât cu rugăciunea minţii în inimă. Astfel, nu poate fi nici o discuţie, că rugăciunea minţii e obligatorie pentru toţi creştinii; iar dacă e obligatorie, apoi nimeni nu poate spune că e cu neputinţă, căci la cele ce sunt cu neputinţă, Dumnezeu nu ne obligă. Că ea este grea, aceasta e drept, iar ca să fie cu neputinţă, aceasta nu e adevărat. Doar tot ce este bun este greu, cu atât mai mult astfel trebuie să fie rugăciunea, izvorul oricărui, bine pentru noi şi sprijinul singur pentru acestea.

401

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: