† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

August 24, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:34

Şi la Sfântul Macarie Egipteanul, în omilia a 8-a despre rugăciunea desăvârşită a celor desăvârşiţi sunt asemenea cuvinte: „Uneori, ocupat cu ceva toată ziua, omul numai un ceas îşi închină rugăciunii, şi omul lui cel dinlăuntru cu mare îndulcire este răpit în starea de rugăciune în adâncul cel fără de sfârşit al veacului acestuia, astfel că mintea lui cea risipită şi răpită în întregime se aruncă acolo. Însă în aeest timp, în minte se petrece o uitare despre cugetarea cea pământească, pentru că cugetele sunt săturate şi robite de cele dumnezeieşti, cereşti, fără de margini, de nepătruns şi de ceva minunat, pe care gura cea omenească nu le poate vorbi. În acel ceas, omul se roagă şi zice: „O, dacă mi-ar ieşi sufletul meu odată cu rugăciunea!”

Omul trebuie aşa să zicem, să treacă douăsprezece trepte şi apoi să ajungă la desăvârşire. În alt timp, într-adevăr, atinge această măsură şi ajunge la desăvârşire. Şi iată, harul din nou începe să lucreze mai slab şi omul coboară cu o treaptă şi se află deja pe a unsprezecea. Iar altul, bogat în har, zi şi noapte stă la înălţimea desăvârşirii, fiind slobod şi curat, totdeauna răpit şi înaripat. Şi un astfel de om, căruia îi sunt arătate aceste minuni şi care le-a cunoscut prin încercare, dacă totdeauna s-ar petrece cu el astfel, n-ar mai fi putut primi asupra sa iconomia Cuvântului, sau altă oarecare povară, nu s-ar fi unit nici să audă, nici să se îngrijească, după obicei, de sine şi de ziua de mâine, ci ar fi şezut numai într-un ungher, în răpire şi parcă într-o beţie. De aceea, măsura cea desăvârşită nu-i este dată lui, ca el să se poată îndeletnici cu îngrijirea fraţilor şi cu slujirea Cuvântului.” (Omilia 8, Cap. 4).

Cele spuse de mine despre rugăciunea cea contemplativă, Dv. trebuie să le înţelegeţi numai ca o noţiune oarecare premergătoare despre această rugăciune, care nu arată deloc însuşi miezul lucrării, care poate fi cunoscut numai în urma unei lucrări a harului dumnezeiesc. Aceasta este, aşa să zicem, numai privirea de dinafară a acelui templu de rugăciune contemplativă, lăuntrul căruia e accesibil numai celor aleşi ai lui Dumnezeu. Cu tărie şi cu smerenie să păstraţi acest lucru în urma Dv.

Preotul. Vă mulţumesc, părinte! Următoarea întrebare pentru care vreau să vă cer lămurire este problema căldurii, de care este însoţită rugăciunea. Dv. aţi vorbit deja de acest lucru în a doua convorbire, însă eu vreau încă odată să aud lămurirea atât de importantă şi pentru mine şi pentru alţii, a deosebirii între căldura firească, căldura harică şi căldura stârnită de diavol.

Monahul. Căldura simţirii trebuie să însoţească totdeauna rugăciunea cea sinceră şi adevărată din inimă şi astfel se şi petrece la oamenii care se roagă cu o credinţă sinceră şi în simplitatea inimii. Însă nevoitorii, într-adevăr, deosebesc felurite chipuri de rugăciune şi printre ele chiar şi una care vine de la diavol. Acest lucru trebuie să-l ştie un lucrător al rugăciunii.

Deosebirea între o căldură, cea firească şi harică, v-o puteţi lămuri din poveţele Episcopilor Teofan şi Ignatie, precum şi din cuvintele stareţului schimonah Vasile, din care veţi afla şi despre căldura drăcească. Episcopul Teofan zice despre căldură aşa: „Căldura cea adevărată e un dar al lui Dumnezeu. Însă este şi o căldură naturală, rodul silinţelor proprii şi stărilor proprii. Ele sunt departe una de alta ca cerul de pământ. Ce fel de căldură aveţi, aceasta nu se vede. Se va descoperi pe urmă.
„Gândurile au obosit – nu-ţi dau voie să te statorniceşti cu luare aminte înaintea lui Dumnezeu”.

Aceasta e un semn că, căldura Dv. nu e a lui Dumnezeu, ci a Dv. Cel dintâi rod al căldurii lui Dumnezeu este adunarea gândurilor laolaltă şi năzuinţa lor spre Dumnezeu, fără de ieşire. Aici se petrece ca şi cu femeia la care îi curgea sângele (despre care povesteşte Evanghelia). La aceea „s-a oprit curgerea sângelui ei”, iar aici se opreşte curgerea gândurilor. Deci, „ce trebuie?” „Ţinând căldura ta firească să nu o socoţi drept nimic, ci să o socoţi drept o pregătire oarecare spre căldura lui Dumnezeu; după aceea să te îndurerezi din pricina puţinătăţii lucrării lui Dumnezeu în inimă şi în durere să-L rogi pe Domnul neîncetat”. (Ep. Teofan).

388

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: