† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

August 24, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:02

Preotul. Îmi daţi voie să vă mai pun încă următoarea întrebare: dacă, după cum zice stareţul Vasile şi lucrătorii cei începători ai rugăciunii lui Iisus trebuie să-şi lucreze rugăciunea sa în adâncul inimii, luptându-se acolo cu patimile lor şi cu cugetele, cum fac acest lucru şi cei ce au sporit în rugăciune; atunci şi la unii şi la alţii, rugăciunea lor va fi la fel – înlăuntrul inimii. Dar atunci cum trebuie înţeleasă împărţirea rugăciunii lui Iisus în grăită, din minte şi din inimă? Doar ea a ajuns la toţi la fel înlăuntrul inimii.

Monahul. Trebuie să deosebim o rugăciune a inimii de mai multe feluri. Amintiţi-vă cuvintele Episcopului Teofan din una din convorbirile noastre anterioare despre însuşirile unei rugăciuni adevărate. El zice, că în fiecare din rugăciunile noastre adevărate trebuie să ia parte şi trupul, şi mintea, şi inima. Numai o astfel de rugăciune este o adevărată, deplină rugăciune. Aşa zisa rugăciune grăită cu glas, sau fără de glas, trebuie neapărat să fie lucrată cu participarea minţii şi a inimii.

Mintea trebuie să ia aminte la cuvintele rugăciunii, iar inima să-i răspundă cu simţirea sa. Dacă rugăciunea grăită se lucrează fără participarea minţii şi a inimii, apoi, după cuvintele Episcopului Teofan, ea chiar nici nu e rugăciune. La oamenii care încă nu s-au întărit în rugăciune, se întâmplă că buzele rostesc cuvintele rugăciunii, iar mintea rătăceşte cine ştie pe unde, luarea aminte e răspândită, inima rămâne rece faţă de cuvintele rugăciunii.

În aceasta se şi cuprinde nevoinţa rugăciunii, ca să ne deprindem mintea ca să ia aminte la cuvintele rugăciunii fără ieşire, iar inima s-o obişnuim să răspundă la cuvintele rugăciunii cu simţire. Astfel, rugăciunea cea de la început, în care predomină partea cea grăită, treptat devine rugăciune din minte, şi din inimă făcută cu mintea. Şi numai atunci ea devine o adevărată rugăciune.

Deosebirea denumirilor – grăită, din minte, din inimă, nu se determină prin faptul că fiecare fel de rugăciune poate exista separat; o astfel de rugăciune nici nu există; însă deosebirea se determină prin gradul de participare a minţii şi a inimii, în rugăciune. Când participarea lor e mică, rugăciunea e mai cu seamă grăită, dar ea totuşi se lucrează şi în inimă; când atenţia minţii rămâne reieşită din cuvintele rugăciunii, atunci, rugăciunea pe bună dreptate se numeşte a minţii, iar când şi inima se uneşte cu simţirea sa cu cuvintele rugăciunii, atunci rugăciunea devine a inimii.

Şi toate acestea se petrec în limitele rugăciunii lucrătoare, adică a aceleia care se desăvârşeşte cu silinţele celui care se roagă. Despre rugăciunea cea mai înaltă, văzătoare, noi acum nu vorbim. Din cele spuse, puteţi vedea că denumirile rugăciunii – grăită, din minte şi inimă – îşi au temeiul lor, deşi rugăciunea (adevărata rugăciune) trebuie totdeauna să se facă în inimă.

Preotul. Acest lucru e limpede. La convorbirile noastre de mai înainte a venit deja vorba despre mijloacele cele de dinafară, de a coborî mintea în inimă în timpul lucrării rugăciunii celei din minte. Dar fiindcă la stareţul Paisie, în capetele despre rugăciune, din nou se vorbeşte despre folosirea acestor mijloace, apoi eu aş fi vrut, având în vedere mai cu seamă pe mireni, încă odată să aud de la Dv. o lămurire: în ce măsură aceste mijloace se referă la miezul însuşi al lucrării de rugăciune şi în
ce măsură ele sunt obligatorii pentru cei ce lucrează rugăciunea cea grăită?

Monahul. Eu pot numai pe scurt să vă repet cele spuse mai înainte, sprijinindu-mă pe cuvintele Episcopului Teofan şi ale Sfinţilor Calist şi Ignatie. Mijloacele acestea nu privesc miezul (fondul) lucrării de rugăciune; ele au o însemnătate auxiliară: au fost recomandate la timpul său monahilor care se linişteau, mai ales acelora, cărora le venea greu să afle locul inimii şi înclinau să confunde latura inimii cu cea a pântecelui.

Episcopul Teofan, recunoscând folosul unuia sau altui mediu de dinafară şi a mijloacelor de dinafară pentru o spornică lucrare a rugăciunii, nu socoate obligatorii pentru toţi mijloacele arătate athoniţilor, şi-l lasă pe fiecare lucrător al rugăciunii să se folosească, în această lucrare, de mijloacele cele mai potrivite pentru el. Mai amănunţit am vorbit despre acest lucru la locul său şi nu e nevoie să repetăm din nou cele spuse.

381

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: