† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

August 31, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:53

„Dacă până a nu intra în cetatea smereniei bagi de seamă, în tine, că te-ai liniştit de tulburarea patimilor, apoi nu te crede. Vrăjmaşul ţi-a pregătit vreo cursă şi după această odihnă aşteaptă un mare zbucium şi o mare tulburare.” (Ep. Teofan, Q 261).

Diavolul se sileşte de la început să facă să fie părăsită rugăciunea cea necurmată din inimă, iar pe urmă ne îndeamnă la o nesocotire a timpurilor rânduite pentru rugăciune şi pravila cea săvârşită cu trupul. Şi astfel, la început, cugetul cade în slăbiciunea de a gusta vreun pic de mâncare înainte de vreme şi ceva puţin şi din cele mai neînsemnate. Iar pe urmă se ridică în el şi celelalte, una după alta.” (Ep. Teofan, Q 265).

„Vieţuirea cea cu trupul după Dumnezeu o alcătuiesc faptele cele trupeşti; iar faptele trupeşti se numesc acelea care, pentru curăţirea trupului într-o lucrare plină de virtuţi, se săvârşesc prin lucrări vădite, prin care omul se curăţă de întinăciunile trupului. Vieţuirea minţii e o lucrare a inimii continuată neîncetat cu un gând grijuliu, cum să placi în simţuri lui Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea şi pe toate le vede; de asemenea rugăciunea neîncetată a inimii şi păzirea sa de patimile cele ascunse, ca să nu se găsească nimic pătimaş în latura sa cea ascunsă şi duhovnicească. Toate acestea sunt lucrarea inimii; de aceea se şi numesc vieţuire a minţii.” (Ep. Teofan, Q 276).

„Lucrarea inimii e legătură pentru simţurile de dinafară şi dacă cineva cu bună socotinţă se îndeletniceşte cu aceasta, după pilda Părinţilor ce au vieţuit înaintea noastră, apoi acest lucru se vede după următoarele trei semne din el: nu e legat de nici un fel de câştiguri trupeşti, nu iubeşte lăcomia pântecelui şi e departe cu totul de el iuţimea.” (Ep. Teofan, Q 286).

„Fericit e omul care şi-a cunoscut neputinţa sa; pentru că cunoaşterea aceasta devine pentru el o temelie, rădăcină şi început de orice bunătate. Însă nimeni nu poate să-şi simtă neputinţa sa, dacă nu va fi îngăduită, asupra lui, o ispită cât de mică măcar, ca să-i obosească sau trupul sau sufletul. Atunci, comparând neputinţa sa cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată-i va recunoaşte măreţia acestui ajutor. Însă cine a recunoscut că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, acela face o mulţime de rugăciuni. Şi în măsura în care le înmulţeşte, în aceeaşi măsură i se smereşte şi inima lui.” (Ep. Teofan, Q 235).

„De cum omul se smereşte, îndată e înconjurat de milă şi atunci inima simte ajutorul cel dumnezeiesc; pentru că află că în el se trezeşte o putere oarecare a certitudinii. Iar când omul va simţi că ajutorul cel dumnezeiesc într-adevăr îl sprijineşte atunci, inima lui, într-o clipă se umple de credinţă. Din aceasta, el pricepe că rugăciunea este scăparea celor ce caută ajutor, izvor de mântuire, comoară de nădejde, lumina celor ce petrec întru întuneric, scut de izbăvire în război, săgeată ascuţită asupra vrăjmaşilor.

De acum el se îndulceşte cu rugăciunea credinţei, inima lui e luminată de nădejde, şi din pricina veseliei chipul rugăciunii sale, el îl schimbă în glasuri de mulţumire. Omul atunci se roagă nu cu osteneală şi oboseală, cum e oricare altă rugăciune, cu care se roagă omul până a nu simţi harul acesta; însă împreună cu bucuria din inimă şi cu mirare, neîncetat izvorăsc mişcări de mulţumire, cu nenumărate îngenunchieri şi din multă aprindere spre mirare, în faţa harului lui Dumnezeu, pe neaşteptate, îşi înalţă glasul său, lăudând şi proslăvind pe Dumnezeu. Şi de acum, el încetează a cugeta cele deşarte, ca să petreacă, fără întrerupere, în faţa lui Dumnezeu într-o rugăciune neîncetată, cu teamă şi cu frică, ca să nu se lipsească de ajutorul cel mare al lui Dumnezeu.” (Ep. Teofan, Q 236),

„Până ce nu vei ajunge la lacrimi, să ştii că cele ascunse ale tale slujesc încă lumii şi lucrul lui Dumnezeu tu îl faci cu omul cel de dinafară, iar omul tău cel dinlăuntru e încă fără rod, pentru că rodul lui începe cu lacrimile. Când vei ajunge în domeniul lacrimilor, atunci să ştii că mintea ta a ieşit din temniţa lumii acesteia, că a pus piciorul său pe cărarea veacului celui nou şi a început să respire mireasma unui aer minunat şi nou. Lacrimile au început să izvorască pentru că s-a apropiat naşterea pruncului celui duhovnicesc. Maica obştească a tuturor, harul, doreşte tainic în suflet să nască în lumea veacului viitor chipul cel dumnezeiesc.

Şi fiecare, care petrece cu Dumnezeu, are, din când în când, această mângâiere, adică lacrimi, ba când el e într-o contemplare cu mintea, ba când e preocupat de cuvintele Scripturilor, ba când petrece într-o convorbire de rugăciune. Însă eu vorbesc nu despre această rânduială a lacrimilor, ci despre aceea care e la cel ce plânge neîncetat zi şi noapte. La unul ca acesta, ochii se aseamănă cu un izvor de apă, cam până la doi şi chiar mai mulţi ani; iar pe urmă el vine la domolirea cugetelor; după domolirea cugetelor, el intră în acea odihnă despre care a spus Apostolul Pavel (Evr. 4, 3):

„după această odihnitoare în pace, mintea începe să contemple tainele. Atunci Dumnezeu începe să-i descopere şi cele cereşti şi în ea se sălăşlueşte Dumnezeu şi omul începe să simtă în sine, deşi neclar şi în ghicire, acea schimbare pe care o va primi firea dinlăuntru la înnoirea tuturor.” (Ep. Teofan, Q 240). Însă despre aceste lucruri nu ne este dat nouă să judecăm.

313

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: