Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Septembrie 1, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:44

Cuviosul Isaac Sirul

Să trecem acum la marele povăţuitor al liniştirii şi al rugăciunii celei desăvârşite, Cuviosul Isaac Sirul, Episcopul de Ninive, care a trăit în secolul al şaselea

  • „Începutul vieţii celei adevărate, din om, este frica de Dumnezeu (Cuvintele ascetice ale Sf. Isaac Sirul, Cuv.1, pag.3) 1.

„Fii înţelept, şi-ţi pune temelie a călătoriei tale teama de Dumnezeu şi fără ocoluri în cale, peste puţine zile vei fi la uşile Împărăţiei” (Cuv. 1, pag. 5).

„Prigoneşte-te pe tine însuţi şi vrăjmaşii tăi alungaţi vor fi în apropierea ta. Împacă-te cu tine însuţi şi se va împăca cu tine cerul şi pământul. Stărueşte-te să intri în cămara ta cea dinlăuntru şi vei vedea cămara cea cerească, pentru că şi una şi alta e acelaşi lucru şi intrând în una, le vezi pe amîndouă. Scara împărăţiei acelora e înlăuntrul tău, e ascunsă în sufletul tău. Scufundă-te în tine însuţi de păcat şi vei găsi acolo ascunzişuri pe care vei fi în stare să te ridici.” (Cbv.2, pag. 10, Ep. Teofan. Despre trezvie şi rugăciune, Sf. Isaac, Q 14).

„Mereu osteneşte-te pe tine cu rugăciuni înaintea lui Dumnezeu în inimă, care poartă un cuget curat, plin de umilinţă şi Dumnezeu va păzi mintea ta de cugetele cele necurate şi întinate, ca să nu fie ocărâtă pentru tine calea lui Dumnezeu” (Cuv. 2, pag.11, Ep. Teofan, Q 16).

„Începutul întunecării minţii, mai întâi de toate în lenevirea faţă de slujba lui Dumnezeu şi de rugăciune. Căci dacă sufletul nu va cădea dintâi din acestea, apoi altă cale spre înşelarea sufletului nu e; iar când (pentru lenevirea în rugăciune) el se lipseşte de ajutorul lui Dumnezeu, lesne cade în mâinile potrivnicilor” (Ep. Teofan, Q 19).

„Una este curăţia minţii şi alta este curăţia inimii. Căci mintea este unul din simţurile sulletului, iar inima cuprinde în sine şi ţine în stăpânirea sa toate simţurile lăuntrice. Ea este rădăcina, iar dacă rădăcina este sfântă, apoi şi ramurile sunt sfinte, adică, dacă inima ajunge la curăţie, apoi e clar că se curăţă şi celelalte simţuri. Dacă mintea îşi va adăuga silinţa la citirea dumnezeieştilor Scripturi, sau se va osteni câtva în posturi, liniştiri, apoi va uita felul său de a gândi de mai înainte şi va ajunge la curăţie, de îndată ce se va depărta de viaţa cea întinată; însă nu va avea curăţie totdeauna, pentru că, pe cât de degrabă se curăţă, tot aşa de degrabă se şi întinează.

Iar inima ajunge la curăţie prin multe necazuri, lipsuri, depărtarea de la împărtăşire cu tot ce este lumesc în lume şi prin omorârea sa, pentru toate acestea. Iar dacă ea a ajuns la curăţie, apoi curăţia ei nu se întinează de ceva mic, nu se teme de războaie mari şi vădite, înţeleg războaie înfricoşate; pentru că şi-a câştigat un stomac tare care poate mistui orice hrană, care nu se poate mistui în oamenii cei neputincioşi.

Astfel, orice curăţie, agonisită în grabă, în scurt timp şi cu puţină osteneală, în curând se pierde şi se întinează. Iar curăţia agonisită prin multe necazuri şi câştigată într-un timp îndelungat, nu se teme de vreun atac oarecare, care n-ar trece măsura, în vreuna din părţile sufletului, pentru că Dumnezeu întăreşte sufletul. A Lui e slava în vecii vecilor Amin.” (Cuv. 4, pag. 24, Ep. Teofan, Q 30).

„E curat cu mintea nu acel care nu cunoaşte răul (căci unul ca acesta va fi asemenea unui dobitoc), nu acel care se află în stare de pruncie, nu acel care-şi ia asupră-şi un chip de curăţie. Ci iată curăţia minţii – luminarea cu cele dumnezeieşti, după o îndeletnicire în lucrarea virtuţilor. Şi nu îndrăznim să spunem că cineva şi-ar fi agonisit-o pe aceasta fără să fi fost ispitit de cugete, pentru că altfel el ar fi fost ca unul care nu-i îmbrăcat în trup. Căci nu îndrăznim să spunem că firea noastră până la moarte n-ar fi luptată şi n-ar suferi vătămare. Iar ispita cugetelor eu numesc nu ca să ne supunem lor, ci ca să punem începutul unei lupte cu ele” (Cuv. 4, pag. 23, Ep. Teofan, Q 27).

„Cine-şi păzeşte inima sa de patimi, acela în fiecare clipă Îl vede pe Domnul. La cine gândurile îi sunt mereu înspre Dumnezeu, acela aruncă demonii de la sine şi dezrădăcinează sămânţa răutăţii lor. Cine în fiecare clipă îşi supraveghează sufletul său, inima aceluia se va veseli de descoperiri. Cine-şi concentrează privirea minţii sale înlăuntrul său, acela vede în sine zorile cele duhovniceşti. Cine urăşte orice risipire a minţii, acela vede pe Stăpânul înlăuntrul inimii sale.” (Ep. Teofan, Q 46).

„Patimile se dezrădăcinează şi se pun pe fugă, printr-o neîncetată adâncire a gândurilor în Dumnezeu. Aceasta e sabia care le omoară pe ele. Cine doreşte să-L vadă pe Domnul înlăuntrul său, acela adaugă silinţa ca să-şi cureţe inima sa, printr-o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu. Şi astfel, având ochii minţii sale luminaţi, el în fiecare ceas va vedea pe Domnul. Ce se petrece cu peştele ieşit din apă, acelaş lucru se petrece şi cu mintea, care a părăsit aducerea aminte de Dumnezeu şi se risipeşte cu aducerea aminte de lume.” (Ep. Teofan Q 51).

„Lucrarea de purtare a crucii e îndoită, fiindcă firea e îndoită, apoi şi ea se împarte în două părţi. Una se cuprinde în răbdarea necazurilor trupeşti, care se nasc din lucrarea părţii emotive a sufletului şi este şi se numeşte lucrare. Iar cealaltă e cuprinsă într-o lucrare sublire a nunţii şi în cugetarea despre cele dumnezeieşti, precum şi în petrecerea în rugăciune ş.a.m.d.; ea se săvârşeşte prin partea poftitoare a sufletului şi se numeşte contemplare. Şi una, adică lucrarea, curăţă pe măsura râvnei partea cea pătimaşă a sufletului, iar a doua, puterea de lucrare a dragostei din suflet, adică dorinţa firească care luminează partea cea înţelegătoare a inimii.

Pe orice om, care mai înainte de a învăţa cu desăvârşire partea cea dintâi, trece la aceasta de a doua atras de dulceaţa ei, nu mai spun deja de lenevia sa, îl ajunge mânia lui Dumnezeu, pentru că nu şi-a omorât mădularele sale cele de pe pământ, (Col. 3, 5), adică nu şi-a vindecat neputinţele cugetelor, printr-o îndeletnicire plină de răbdare, în lucrarea ocării crucii, dar a îndrăznit, în mintea sa, să viseze la slava crucii.

Acest lucru îl şi îndeamnă cele spuse de Sfinţii cei din vechime, că, dacă mintea se va gândi să se suie pe cruce mai înainte ca simţurile ei, vindecându-se de neputinţă, să vină întru liniştire, apoi o ajunge mânia lui Dumnezeu.

Această suire pe cruce, care atrage mânia, se petrece nu în prima parte a răbdării necazurilor; adică a răstignirii trupului, ci când omul ajunge la contemplare; iar aceasta este a doua parte, care urmează după vindecarea sufletului.

––––––––––––

  • 1 Citatele sunt după cartea: Operele celui dintre Sf. Păr. nostru Avva Isaac Sirul. „Cuvântări ascetice”, Ed. 3-a, Serghiei – Posad, 1911

305/306

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: