† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Septembrie 1, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 16:47

Iar dacă El este scăparea noastră, apoi să ne aducem aminte de ce ne vorbeşte El: cheamă-Mă în ziua necazului tău şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi (Ps. 49, 16). Să ne învăţăm deci, ca în vreme de necaz, neapărat să chemăm pe milostivul Dumnezeu. Iar chemând numele lui Dumnezeu, să nu ne înălţăm cu cugetul. Cine se înalţă, afară de cel nebun, primind ajutor de la cineva.

Iar noi, ca cei ce avem nevoie de Dumnezeu, chemând numele Lui într-ajutor, asupra celor potrivnici, dacă nu suntem nebuni, apoi nu trebuie să ne înălţăm cu cugetul, căci chemăm de nevoie şi alergăm fiind necăjiţi. Afară de aceasta, trebuie să ştim, că a chema neîncetat numele lui Dumnezeu este o doctorie, care omoară nu numai patimile, ci însăşi lucrarea lor. După cum un doctor caută leac sau plasture pentru rana celui suferind şi ele lucrează, fără să-şi dea seama bolnavul cum se face acest lucru, la fel şi numele lui Dumnezeu fiind chemat omoară patimile; deşi noi nu ştim cum se face acest lucru” (Q.146).

„Oare e bine să te gândeşti mereu (la Dumnezeu) în inima ta sau să te rogi Lui, fără ajutorul limbii?
Când se întâmplă de mă îndeletnicesc cu acest lucru, apoi gândul meu se risipeşte şi eu petrec întru nişte năluciri de visuri. A nu te abate cu mintea şi a nu te scufunda tare în risipire şi nălucire, este lucrarea celor desăvârşiţi, care pot să-şi cârmuiască mintea lor şi să o ţină mereu întru frica lui Dumnezeu. Iar cel ce nu poate să aibă o trezvie neîncetată pentru Dumnezeu, să transmită învăţătura şi limbii (adică lasă-l şi cu limba să repete cuvântul îndreptat către Dumnezeu).

Ceva asemănător cu acest lucru vedem şi la cei ce plutesc pe mare; acei dintre ei, care sunt iscusiţi, cu îndrăzneală se aruncă în mare, ştiind că ea nu-i poate îneca pe cei ce cunosc bine meşteşugul de a înota. Iar cel ce începe să înveţe acest meşteşug, simţind că se află la un loc adânc, din teama de a se îneca, se grăbeşte să iasă din adânc la ţărm şi odihnindu-se puţin, din nou se aruncă în adânc şi se îndeletniceşte astfel, ca să cunoască acest meşteşug cu desăvârşire, până când va ajunge la treapta acelora care l-au învăţat mai înaintea lui” (Q 152).

„Mişcarea (împotriva cugetelor celor rele) trebuie să cuprindă faptul ca să nu înclinăm spre cugetul cel viclean şi să nu ne unim cu el, ci fără de tulburare să alergăm la Dumnezeu. Deci, de va pătrunde un cuget, nu te tulbura, ci vezi ce vrea el să facă şi te împotriveşte şi cheamă fără tulburare pe Domnul. Domnul, venind în pământul Iudeilor, adică în inima omului, va izgoni pe draci. Deci, strigă către El ca şi ucenicii: Învăţătorule, mântueşte-ne, că pierim. (Mat. 8, 25); şi El, trezindu-se va opri vânturile şi se vor linişti, căci a Lui este puterea şi slava în veci” (Q 161).

„Din răsputeri defăimează-te pe tine zi şi noapte, silindu-te să te vezi mai prejos decât orice om. Aceasta este calea cea adevărată şi afară de ea nu este alta” (Q 162).

„Dacă voi vedea că cineva lucrează necuviincios, pot eu să judec această necuviinţă? Şi cum să scap de osândirea aproapelui, ce se naşte de aici? Fapta, care într-adevăr e necuviincioasă, noi nu o putem socoti drept cuviincioasă; căci altfel cum vom scăpa de vătămarea ce vine de aici? Cel care face o astfel de faptă, nu trebuie osândit, atât după cuvântul Scripturii: nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi (Luca 6, 37), cât şi pentru că nouă ni se cuvine să ne socotim pe noi înşine mai păcătoşi decât toţi, de asemenea şi pentru că greşeala unui frate, noi trebuie s-o socotim drept a noastră proprie şi să-l urâm numai pe diavol, care l-a înşelat pe el. Dacă cineva ar fi împins pe altul în groapă, apoi noi nu-l osândim pe care a căzut în groapă, ci pe cel care l-a împins; la fel şi aici.

Se întâmplă că omul face o faptă care, celor ce o văd li se pare necuviincioasă, însă ea se face cu un gând bun din partea celui ce o lucrează. Iar noi, la fel, nu cunoaştem nici faptul dacă nu cumva fratele care a greşit, va ajunge plăcut lui Dumnezeu prin pocăinţă, prin smerită cugetare şi mărturisire. Fariseul a plecat osândit, pentru că s-a mărit. Cunoscând acestea să urmăm smereniei vameşului şi să ne osândim pe noi înşine ca să fim „îndreptaţi şi să fugim de mărirea fariseului, ca să nu fim osândiţi”. „Din dorinţa de a fi pe placul oamenilor, omul ajunge la slava cea deşartă. Iar când ea se va înmulţi apoi vine trufia” (Q 163).

303

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: