† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Septembrie 4, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:17

„În zadar, totuşi, îngâmfându-se, socoate prin libertatea sa să înlăture prilejurile de păcătuire. Libertatea, posibilă pentru om, se extinde şi asupra faptului că trebuie să te împotriveşti diavolului, dar ca pe lângă această posibilitate, neapărat să ai şi putere asupra patimilor” (Q 45).

Despre legătura păcatului cu firea omenească, Sf. Macarie scrie: „În noi lucrează răul cu toată puterea şi cu toată sensibilitatea, sugerându-ne toate dorinţele cele necurate, însă se uneşte cu noi nu aşa cum spun unii acest lucru despre amestecarea vinului cu apă, dar după cum pe acelaşi ogor cresc şi grâul pe de o parte şi neghina pe altă parte, sau cum într-o casă se află de o parte tâlharul iar pe de altă parte stăpânul casei”. (Q 46).

„Izvorul sloboade o apă curată, însă la fundul lui e noroiul. Dacă cineva ar tulbura noroiul – izvorul întreg se face tulbure. Astfel şi sufletul când e tulburat, se amestecă cu păcatul. Şi satana devine parcă una cu sufletul nostru; amândouă duhurile în timpul curviei sau uciderii alcătuiesc ceva unitar. Iar în altă vreme, sufletul independent lucrează singur de la sine şi se căieşte de faptele sale, plânge, se roagă şi-şi aduce aminte de Dumnezeu” (Q 48).

Vindecarea unui suflet omenesc atins de păcat este cu putinţă să vină numai de la Dumnezeu. „Un suflet, rănit de la început cu o rană de nevindecat a rănilor celor purtătoare de vătămare, nimeni n-a putut să-l vindece până când n-a venit Mântuitorul, adevăratul doctor, Carele tămăduieşte în dar şi Care se dă pe sine preţ de răscumpărare pentru neamul omenesc. Numai El a săvârşit marea şi mântuitoarea răscumpărare şi vindecare a sufletului; El a slobozit-o şi a scos-o din robie şi din întunerec”. (Q 53).

Domnul nostru Iisus Hristos pentru aceasta a şi venit ca să schimbe, să transforme şi să înoiască firea şi acest suflet doborât de patimi din pricina căderii în păcat, să-l rezidească, unindu-l cu dumnezeiescul Duh. El a venit ca să-i facă pe cei ce cred în El, o minte nouă, un suflet nou, ochi noi, auz nou, limbă duhovnicească nouă, într-un cuvânt oameni noi” (Q 58).

„Domnul neîncetat bate în uşile inimilor noastre, ca să-l deschidem şi El să intre şi să odihnească şi lăcaş să-şi facă la noi. Căci zice: „Iată, stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el” (Apoc. 3, 20). Pentru aceasta a binevoit a pătimi mult, dându-şi trupul Său la moarte şi răscumpărându-ne pe noi din robie, ca, venind la sufletul nostru, să facă în el locaş. Căci şi hrana şi băutura şi îmbrăcămintea şi acoperământul şi odihna Lui e în sufletele noastre.

De aceea neîncetat bate la uşă, dorind să intre la noi. Să-L primim deci şi să-L introducem înlăuntrul nostru; pentru că pentru noi, El este şi hrană şi băutură şi viaţă veşnică. Şi orice suflet care nu L-a primit pe El în sine şi nu L-a odihnit în sine acum, sau mai bine zis singur nu s-a odihnit în El, nu poate avea moştenire cu Sfinţii întru Împărăţia Cerurilor şi nu poate intra în Cetatea cea cerească. Tu Însuţi, Doamne Iisuse Hristoase, du-ne pe noi întru aceea!”(Q 65).

Mântuirea omului deşi se săvârşeşte de Dumnezeu, însă nu şi fără voia omului însuşi. „Omul din fire are iniţiativă şi anume pe ea o caută Dumnezeu. De aceea, porunceşte ca omul de la început să priceapă, pricepând să iubească şi să ia iniţiativa cu voinţă. Iar ca să pună gândul în lucrare sau să suporte osteneala, sau să săvârşească lucrarea, acest lucru harul Domnului i-l dă celui ce a dorit şi a crezut.

De aceea viaţa omului parcă ar fi o condiţie necesară. Unde nu este voinţă – Însuşi Dumnezeu nimic nu face – deşi, după libertatea Sa ar putea-o face. De aceea, săvârşirea faptei de către Duhul, depinde de voinţa omului. Iarăşi dacă nu dăm voinţa noastră pe deplin, apoi Dumnezeu cel minunat întru toate şi cu mintea necuprins (necugetat cu desăvârşire) ne atribuie nouă întreaga lucrare” (Q 67).

„După cum albina lucrează fagurul în stup, în taină, aşa şi harul, în taină, produce dragostea sa în inimi şi amărăciunea o preface în dulceaţă, iar impietrirea inimii într-o inimă moale” (Q 188).

269

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: