† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Septembrie 6, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:38

Acest lucru cere uneori multă osteneală, siliri de sine şi împotriviri de sine dureroase; însă el e bucuros să le aducă pe toate jertfă Domnului, căci după fiecare jertfă de acest fel, el capătă o răsplătire lăuntrică: pace, bucurie şi o deosebită îndrăzneală în rugăciune. Prin aceste acte de credinţă faţă de har, se şi încălzeşte darul harului în legătură cu rugăciunea, care, în acest timp, e deja neieşită.

Cu cât mai mult se înrădăcinează în inimă, rugăciunea lui Iisus, cu atât mai mult se încălzeşte inima şi cu atât mai mişcătoare de sine devine rugăciunea; astfel că, focul vieţii celei duhovniceşti din inimă se aprinde şi arderea ei ajunge neîncetată, pe măsură ce rugăciunea lui Iisus va cuprinde inima întreagă şi va ajunge să se mişte neîncetat.(Ep.Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag.141).

În privinţa căldurii care e în inimă în timpul rugăciunii lui Iisus, Ep. Teofan ne previne că trebuie deosebite diferite feluri de călduri – căldura firească şi căldura harică. „Cel dintâi rod al căldurii este adunarea gândurilor laolaltă şi îndreptarea lor neieşită spre Dumnezeu. Dacă gândurile obosesc şi nu te lasă să te statorniceşti cu luare aminte înaintea lui Dumnezeu, apoi căldura din acest timp nu e a lui Dumnezeu, ci e a ta” (Ep. Teofan, Scrisori din viaţa cea duhovnicească, p. 142).

Când însă luarea aminte se va coborî în mimă, atunci ea va trage acolo într-un singur punct toate puterile sufletului şi ale trupului. Această concentrare a întregii vieţi omeneşti într-un singur loc, trezeşte acolo o simţire deosebită, şi această simţire este chiar începutul viitoarei călduri. Simţirea noastră, care la început este uşoară, abia ca o adiere, sporeşte mereu, se împuterniceşte, pătrunde în adânc, şi din rece cum era la început, trece într-o simţire caldă, prinzându-se întreaga luare aminte într-însa.

Şi de aceea, la început se întâmplă, că luarea aminte nu poate fi ţinută în inimă, decât prin încordarea voinţii, dar mai târziu, această putere a atenţiei naşte în suflet o căldură, care ne ţine apoi luarea aminte, fără o deosebită încordare a voinţii. După aceasta, ele se sprijină una pe alta şi trebuie să petreacă nedespărţite, fiindcă împrăştierea minţii răceşte căldura, iar micşorarea căldurii slăbeşte luarea aminte. De aici legea vieţii celei duhovniceşti: ţine inima în simţirea lui Dumnezeu şi
totdeauna vei petrece în aducerea aminte de Dumnezeu. Oare această căldură e duhovnicească?

Nu, nu e duhovnicească, ci obişnuită, firească, a sângelui. Însă, fiindcă ea ţine luarea aminte în inimă şi prin aceasta ajută ia dezvoltarea acolo a mişcărilor duhovniceşti arătate mai sus, apoi ea se numeşte duhovnicească, însă numai în cazul că ea nu este însoţită de simţirile poftelor, chiar uşoare de ar fi ele, ci ţine sufletul şi trupul într-o stare de trezvie. De aici urmează că de îndată ce căldura, care însoţeşte rugăciunea lui Iisus, nu e însoţită de simţiri duhovniceşti, apoi ea nu trebuie numită duhovnicească; ci pur şi simplu căldură a sângelui; şi ea fiind astfel, nu e rea, dacă e numai legată, după cum s-a spus, de mişcările poftelor. Iar dacă e legată, apoi e rea şi trebuie alungată.

De aceea e greşit să te mulţumeşti sau să te mărgineşti la numai o singură simţire a căldurii, fără să te îngrijeşti de simţirile duhovniceşti, chiar despre aducerea aminte de Dumnezeu, ci numai ca să fie căldură; acest lucru trebuie observat şi îndreptat; căci în acest caz va rămâne numai căldura sângelui, cea animalică. Această căldură nu trebuie socotită duhovnicească sau harică. Ea poate fi numită duhovnicească numai când e însoţită de mişcări duhovniceşti de rugăciune. Cine o numeşte
duhovnicească fără de acestea, acela îngăduie o nedreptate.

Cine o numeşte harică, e nedrept încă mai mult. Căldura harică e cu totul alta, şi ea, propriu-zis, este duhovnicească. Ea e despărţită de trup, şi în trup nu produce schimbări observate, şi este mărturisită printr-o subţire simţire dulce.

După aceste simţiri, fiecare poate defini şi deosebi căldura. Acest lucru trebuie să-l facă fiecare singur. Un străin aici n-are nici în clin, nici în mânecă (n-are nici loc nici ce lucra). (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 11).

259

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: