† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Septembrie 9, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 14:50

„Unuia ca acesta , zice Sf. Simeon, „încetul cu încetul i se îngâmfă inima; căci el îşi închipuie că cele lucrate de el şi cele ce se petrec în el sunt de la harul cel dumnezeiesc spre mângâierea lui. De aceea, el Îl şi roagă pe Dumnezeu să-i dea să petreacă pururea într-o astfel de stare; iar ea nu este o stare bună, ci o înşelare”. Astfel calea lui spre propăşire e curmată de la început, căci cele căutate sunt socotite ca ajunse, pe când atingerea (realizarea) lor încă nici n-a început.

De aceea, un astfel de om „niciodată nu poate să vină la înţelegere şi să ajungă la virtute sau nepătimire”. Mai departe, părerea de sine încă şi mai mult îi aprinde închipuirea, şi ea repede îşi făureşte alte tablouri, încadrând în nălucirile sale personalitatea celui ce visează, şi închipuind-o într-un fel atrăgător, în apropiere de Dumnezeu, de îngeri şi sfinţi.

Cu cât mai mult visează el astfel, cu atât mai mult se înrădăcinează convingerea că el de acum, într-adevăr, e prietenul lui Dumnezeu şi al îngerilor, vrednic de o apropiere mai pipăibilă (simţită) cu ei şi de anumite descoperiri. Pe această treaptă începe nălucirea, şi ca o boală firească a sufletului, dar şi mai mult, ca o lucrare a vrăjmaşului, ce nu doarme.

„În acest fel mulţi s-au înşelat. Văzând lumină şi strălucire, cu ochii trupului, mirosind miresme cu nasul lor, auzind glasuri, cu urechile ş.a.m.d.

Unii din ei rămâneau smintiţi la minte şi umblau din loc în loc ca nişte ieşiţi din minţi.

Alţii, primind pe dracul, ce li se arăta în chip de înger al luminii, până la sfârşit rămîneau neîndreptaţi şi nu primeau sfat de la nici un frate;

alţii, îndemnaţi de draci, se sinucideau, se aruncau în prăpăstii, se spânzurau.

Şi cine poate enumera toate înşelările în care îi arunca vrăjmaşul pe unii ca aceştia! Dacă din cei ce se roagă în acest fel nu fiecare suferă vătămare, apoi scapă mai cu seamă acei care petrec în mănăstiri împreună cu alţi fraţi. Dar totuşi şi ei îşi duc o viaţă fără de nici o propăşire.

” Sunt vedenii şi adevărate, continuă Ep. Teofan; cei încercaţi le pot deosebi de născocirile închipuirii şi de nălucirile drăceşti; însă fiindcă de fapt oamenii neiscusiţi sunt mai mulţi decât cei iscusiţi şi, pe de altă parte, vrăjmaşul e prea viclean, apoi s-a rânduit în genere (vieţii celei duhovniceşti) să nu acceptăm nici un fel de vedenii şi să nu ne încredem în ele.

„Ia aminte la tine cu sârguinţă, chivernisitorule al lucrului lui Dumnezeu”, scrie Sf. Grigorie Sinaitul, „şi cu pricepere săvârşeşte-ţi lucrarea ta.” Dacă vei vedea lumină sau foc, în afară de tine sau înlăuntru, sau vreun chip oarecare, pe Hristos, de o pildă, sau un înger, sau altcineva, nu-l accepta ca să nu suferi vătămare. Şi minţii tale să nu-i îngădui să-şi facă astfel de închipuiri; acesta e un lucru de din afară şi duce la înşelare. Şi dacă vei băga de seamă că cineva parcă trage mintea ta spre astfel de închipuiri de dinafară, nu te lăsa, ţine-te înlăuntru şi săvârşeşte-ţi lucrarea luării aminte către Dumnezeu fără nici un fel de închipuiri”.

Să trecem acum la al doilea chip greşit a rugăciunii. După cum am spus mai sus, cel dintâi chip greşit al rugăciunii, pe care o putem numi rugăciune visătoare, vine de la faptul că unii lucrează în ei mai mult cu închipuirea şi cu fantezia.

Aceste puteri sunt prima etapă în mişcarea de dinafară spre lăuntru, care ar fi trebuit să fie ocolite, în schimb însă se opresc aici. A doua vamă, pe drumul ce duce înlăuntru şi de care trebuie să ne ferim, ne-o pune în faţă raţiunea, gândirea, mintea, luată în sine cu putere cugetătoare şi de judecată, şi de aceasta trebuie să trecem fără a ne opri în ea. Trebuie, dimpotrivă, să coborâm în inimă împreună cu ea.

Când unii se opresc la ea, apoi se ajunge la al doilea chip neîndreptăţit al rugăciunii ce are drept trăsătură deosebitoare faptul că mintea, rămânând în cap, vrea singură să pună în rânduială şi să le cârmuiască pe toate cele din suflet, însă din ostenelile ei nu iese nimic. Ea aleargă după toate, însă nu poate învinge nimic, ci suferă numai înfrângeri (Ep. Teofan, Scrisori, despre viaţa duhovnicească, pag.184).

242

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: