† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Septembrie 9, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:07

Însă, nu e nimic mai primejdios decât, ascultând de cugete şi căzând în păcate grele, să le împreunezi pe acestea cu rugăciunea lui Iisus. Ep. Ignatie scrie despre acest lucru aşa: „Ştiu că unii oameni bine intenţionaţi, însă căzând în păcatul curviei chiar cu fapta, fiindcă dintr-o obişnuinţă nenorocită nu se pot opri de la căderi, încearcă să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus. Oare poate fi ceva mai fără de judecată, mai fără nesocotinţă, mai cu îndrăzneală, decât acest început?”

Iar Ep. Teofan zice: „Nebunia se poate pricinui prin rugăciunea lui Iisus numai atunci când, săvârşind această rugăciune, nu ne-am lepădat de unele păcate şi năravuri decăzute, pe care conştiinţa le osândeşte. În acest timp înlăuntru se petrece o dezbinare adâncă, care alungă orice pace din inimă. De aici mintea se poate zdruncina; iar priceperea se poate învălmăşi şi încurca deplin” (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 372).

Desigur, că de pildele citate nu e de vină rugăciunea lui Iisus, ci e de vină nepotrivirea îngăduită între felul păcătos de viaţă şi lucrarea de rugăciune. Sufletul nu se poate împăca cu o astfel de nepotrivire lăuntrică şi cu astfel de duplicitate, şi dezechilibrul duhului şi mustrările de fiece clipă ale conştiinţei, duc la un dezechilibru sufletesc.

Din toate cele spuse e cu desăvârşire limpede, că ameninţarea de mai sus şi mustrările Sf. Grigorie Sinaitul şi ale Cuviosului Nil Sorschi nu-i privesc pe cei ce, deşi sunt învăluiţi de patimi şi de cugete, dar cu o simţire de pocăinţă, cu evlavie şi cu luare aminte întru o smerenie adâncă caută mântuire şi curăţire de patimi în rugăciunea lui Iisus.

Ameninţarea îi priveşte numai pe cei care, din rânduiala de sine şi cu îndrăzneală, tind înainte de vreme, fără a se curăţi de patimi, spre rugăciunea cea mai înaltă, contemplativă, sau pe cei care, fiind stăpâniţi de patimi, şi fără a se îngriji de curăţirea inimii, încearcă să întrunească cu acestea şi lucrarea rugăciunii lui Iisus. Unul ca acesta poate chiar să iasă şi din minţi.

Sunt şi alte feluri greşite de apropiere spre rugăciunea lui Iisus, pe care trebuie să le cunoască cel ce se roagă. Şi deşi ele, la fel îi privesc pe călugări, însă nu strică să le ştie fiecare lucrător al rugăciunii lui Iisus. Astfel, de pildă, sunt greşelile din rugăciune, despre care vorbeşte Sf. Simeon Noul Teolog în cuvântul său despre cele trei chipuri de luare aminte şi rugăciune.

Înainte de acest cuvânt, el dă următoarele poveţe de învăţătură: „Sunt trei chipuri de luare aminte prin care se înalţă şi propăşeşte sufletul, sau se doboară şi se pierde. Cine întrebuinţează aceste trei feluri (chipuri) la vremea sa şi cum se cuvine, acela propăşeşte; iar cine le întrebuinţează fără de pricepere şi nu la timp, acela se prăbuşeşte.

Luarea aminte astfel trebuie să fie legată şi nedespărţită de rugăciune, după cum e legat şi nedespărţit trupul de suflet.

Luarea aminte trebuie să meargă înainte şi să-i pândească pe vrăjmaşi, ca un pândar oarecare; ea, dintâi; trebuie să intre în luptă cu păcatul şi să stea împotriva cugetelor, care pătrund în suflet, iar, pe urmele luării aminte să vină rugăciunea, care nimiceşte şi omoară de îndată toate cugetele rele, cu care până acum, dusese război luarea aminte: căci ea singură nu le poate omorî. De acest război al luării aminte şi al rugăciunii (cu cugetele) atârnă viaţa şi moartea sufletului.

Dacă prin luare aminte păzim rugăciunea curată, apoi sporim, iar dacă nu luăm aminte ca s-o păzim curată, ci o părăsim fără de pază, şi el (sufletul) se întinează de cugetele rele, apoi ajungem nişte netrebnici şi fără de rod”.

După aceste cuvinte, Cuviosul Simeon trece la chipul cel dintâi al luării aminte şi al rugăciunii, în care un loc mai de seamă, greşit îl ocupă închipuirea (imaginaţia).

Citând cuvintele Cuviosului Simeon, Ep. Teofan dă înaintea lor câteva observaţii de-ale sale: „În ordinea firească, sau a desfăşurării puterilor noastre, în trecerea de la cele dinafară la cele dinlăuntru (adică spre inimă) stă închipuirea.

Trebuie să ne ferim de ea cât mai desăvârşit cu putinţă, pentru ca să putem ajunge în chip mulţumitor la adevăratul loc dinlăuntru.

Din pricina unei lipse de atenţie, s-ar putea să ne împotmolim într-însa şi, rămânând acolo, să alunecăm la încredinţarea că am intrat înlăuntru în timp ce ea nu este decât tinda dinafară. Ba, asta încă n-ar fi nimic; dar această stare este aproape totdeauna însoţită de o înşelare de sine, iar din ea răsare nălucirea (vizionarismul) cu toate urmările ei dăunătoare.

240

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: