† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Septembrie 10, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 16:35

„Din rugăciunea cea neîncetată, nevoitorul ajunge la sărăcia cea duhovnicească: învăţând să ceară necontenit ajutorul lui Dumnezeu, pe nesimţite îşi nimiceşte încrederea în sine; încât, dacă face ceva bun, nu vrednicia lui va vedea el, în această faptă, ci mila lui Dumnezeu, pe care neîncetat i-o cere Celui Prea Înalt.

Rugăciunea cea necurmată duce pe om la dobândirea credinţei, pentru că el neconteni se roagă, începe să simtă neîncetat prezenţa lui Dumnezeu. Simţirea aceasta poate creşte încet-încet şi în aşa măsură se poate întări, încât ochiul minţii să poată vedea mai limpede pe Dumnezeu, în Pronia Lui, decât cum vede ochiul simţit lucrurile materiale ale lumii; iar inima poate ajunge să simtă prezenţa lui Dumnezeu.

Cel ce Îl vede în chipul acesta pe Dumnezeu şi Îi simte prezenţa, nu poate să nu creadă în El, cu o credinţă vie, care se adevereşte prin fapte. Rugăciunea neîncetată nimiceşte viclenia prin nădejdea în Dumnezeu, călăuzeşte duhul către sfânta simplitate dezobişnuind mintea de gândurile cele cu multe şi felurite chipuri, de încolţirea acelor începuturi de gând, cu privinţă la noi înşine şi la aproapele, păstrându-ne pururea mintea la sărăcie şi smerenia înţelesurilor ce alcătuiesc dumnezeiasca învăţătură.

Cel ce se roagă neîncetat, se dezvaţă treptat de deprinderea de a visa şi de a se împrăştia cu mintea; el se leapădă de grija de cele multe şi deşarte, cu atât mai mult cu cât învăţătura cea sfântă şi smerită i se va adânci în suflet şi se va înrădăcina într-însul. În sfârşit, el poate ajunge către starea de pruncie, cea poruncită de cuvântul Evangheliei, sau să se facă nebun întru Hristos, adică să arunce înţelepciunea lumii, cea cu nume mincinos, primind de la Dumnezeu o înţelepciune duhovnicească mai presus de fire.

Prin rugăciunea neîncetată, se spulberă duhul iscodirii, al fricii, al neîncrederii. Toţi oamenii încep să pară mai buni; iar dintr-un asemenea zălog, pe care ţi l-ai pus în inimă, faţă de oameni, se naşte dragostea pentru ei. Cel ce se roagă neîncetat întru Domnul, Îl cunoaşte pe Domnul ca pe Domnul, dobândeşte frica Lui Dumnezeu, cu frică şi curăţenie intră întru curata dragoste dumnezeiască. Iubirea lui Dumnezeu îşi umple astfel biserica cu darurile Duhului.” (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 38).

„Rodul rugăciunii e o privire din ce în ce mai largă la greşelile sale şi la păcătoşenia sa, din care pricină sporeşte umilinţa şi se preface în plâns. Plâns e numită o umilinţă prea îmbelşugată, însoţită de îndurerarea unei inimi zdrobite şi smerite, care izvorăşte din adâncul inimii şi cuprinde sufletul. Pe urmă vin simţirile prezenţei lui Dumnezeu, amintirea vie a morţii, frica de judecată şi de osândă.

Toate aceste roade ale rugăciunii sunt însoţite de plâns şi, la vremea sa, sunt umbrite de o simţire sfântă, duhovnicească a fricii de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu e o simţire cu totul nouă. Din îndemnurile acestei lucrări minunate încep să se topească patimile, mintea şi inima încep să fie atrase către o îndeletnicire neîncetată cu rugăciunea.

După o sporire oarecare, vine simţirea liniştii, smereniei şi dragostei faţă de Dumnezeu şi aproapele, fără osebirea celor buni de cei răi, răbdarea necazurilor, ca unor îngăduiri şi lecuiri din partea lui Dumnezeu, de care are neapărat nevoie păcătoşenia noastră.

Dragostea de Dumnezeu şi aproapele, care vine treptat din frica de Dumnezeu, e pe deplin duhovnicească, nelămurit de sfântă, subţire, smerită, se osebeşte cu o osebire nesfârşită de dragostea omenească cea din starea ei obişnuită; nu poate fi asemănată cu nici un fel de dragoste, care se mişcă în firea cea căzută, oricât de dreaptă şi sfântă ar fi această dragoste firească.

E îngăduită legea firii, care lucrează în timp; însă legea cea veşnică, legea cea duhovnicească e cu atât mai presus de ea, cu cât Sfântul Duh e mai presus de duhul omului. Despre roadele de mai departe şi despre urmările rugăciunii celei cu numele cel Prea Sfânt al Domnului Iisus, mă opresc de a mai vorbi, încheie Ep. Ignatie cuvintele sale: „fericita încercare să mă înveţe şi pe mine şi pe alţii aceste lucruri.” (Opere, pag. 290 – 291).

Astfel sunt roadele rugăciunii lui Iisus, ce se dăruiesc de Dumnezeu şi se câştigă treptat de lucrătorii ei stăruitori, după mărturisirea încercaţilor ei povăţuitori.

Cu acestea vom încheia convorbirea noastră cea dintâi despre rugăciunea lui Iisus, şi data viitoare vom continua convorbirea noastră atât despre rugăciunea lucrătoare, ostenitoare, cât şi despre rugăciunea lui Iisus, de sine mişcătoare şi despre acele greutăţi şi greşeli care se întâmplă în timpul acestei lucrări cu mintea (sau a minţii).

228

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: