† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Septembrie 18, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 16:07

PREFAŢĂ

Nu ştiu de se va găsi cineva care să spună, că în societatea noastră laică nu ar fi o înclinare spre viaţa religioasă. Bisericile la sărbători aproape totdeauna sunt pline, ba chiar şi în zilele de lucru mai totdeauna sunt închinători. Ştiu să se roage fierbinte. Se spovedesc sincer, fierbinte, cu lacrimi. Unii se împărtăşesc adesea. Se interesează de problemele religioase. Majoritatea stau dârz pentru o Ortodoxie riguroasă şi osândeşte toate „ereziile” şi „inovaţiile”.

Se interesează de literatura religioasă, se plâng de lipsa lecturii religioase şi cu atenţie urmăresc publicaţiile şi conferinţele religioase ce apar; frecventează prelegerile şi conferinţele religioase, se duc la „acatiste”; le place foarte mult să cerceteze mănăstirile aducându-şi aminte de ele; mulţi ţin drept datorie să viziteze pe cei bolnavi din spitale şi să-i ajute cu ce pot; alţii îi vizitează pe cei săraci, adună pentru ei ofrande în bani sau lucruri; în fiecare număr de ziar poţi găsi familia sau iniţialele donatorilor pentru cei bolnavi şi nevoiaşi; nici o chemare de ajutor nu rămâne fără de răspuns, orice suferinţă dată în vileag îndată găseşte un răsunet plin de osârdie. Mulţi lucrează perctru copii, în colonii, în lagăre ş.a.m.d.

Însă, alături de acestea noi vedem în aceeaşi societate fenomene de alt ordin – noi vedem neorânduieli casnice, minciuni, vorbire de rău, osândire, vrajbă, răutate, ură, trufie, slavă deşartă şi aşa mai departe; dimineaţa se roagă fierbinte în biserică, însă după ce au ieşit din biserică vorbesc de rău, osândesc, se mînie, se ceartă, înşală; seara se duc la cinema, sau în altă parte; azi se căiesc şi plâng la spovedanie, mâine din nou se înfurie, urăsc, mint, clevetesc.

Nu mai vorbim apoi despre alte laturi încă şi mai întunecoase ale vieţii personale, familiare, sociale. Se produce un fel de învârstare, o oarecare neorânduire în viaţa noastră cea duhovnicească şi cea de dinafară; principiul religios, creştin nu e un motor îndrumător al vieţii, ci e numai unul din fenomenele acestei vieţi alături de alte felurite fenomene, chiar întunecoase şi de osândit.

Există un fel de a fi, în care, fără de îndoială, un anumit loc ocupă latura religioasă, însă nu-i viaţa creştină ca o problemă creştină realizată după un anumit plan, ca o slujire creştină lui Dumnezeu, plină de răspundere. De un astfel de caracter îndoit al vieţii ne fereşte Domnul Iisus Hristos când zice: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamonei” (Matei 6, 24), iar la noi această slujbă lui Dumnezeu şi lui Mamona e un fenomen obişnuit şi frecvent al vieţii noastre. Ce să facem cu acest fenomen?

Trebuie el socotit drept o proprietate inevitabilă a vieţii omeneşti şi să ne împăcăm cu el, sau să-l socotim drept un rău al vieţii noastre cu care trebuie să ne luptăm? Iar dacă e să ne luptăm apoi cum? În predici se vorbesc multe, sunt şi cărţi cu conţinut religios; copiii de mici învaţă rugăciunile şi religia, însă toate acestea, influenţează oarecum puţin.

Poate că şi înrâuresc, însă nu se vede nici o schimbare. Biserica, fără de îndoială, are mijloace harice de o influenţă binefăcătoare asupra sufletului omenesc şi aceste mijloace îşi au înrâurirea lor – rugăciunea casnică, citirea cuvântului lui Dumnezeu, cercetarea slujbelor bisericeşti şi a locurilor sfinte şi mai ales, primirea sfintelor Taine, a Spovedaniei şi Împărtăşirii cu Sf. Taine ale lui Hristos lasă o urmă adâncă şi binefăcătoare în sufletul credincioşilor.

Însă Biserica mai are încă un mijloc haric de înrâurire asupra sufletului omenesc, la care puţini dintre laici şi-au întors atenţia, care însă are deosebirea preţioasă că este totdeauna la îndemâna omului, care doreşte să se folosească de el, şi acasă, şi în biserică şi în cale, şi la lucru. Acest mijloc e cuprins în chemarea lăuntrică de rugăciune şi de pocăinţă a numelui Domnului Iisus Hristos.

Chemat cu credinţă acest nume are o mare putere mântuitoare. Despre el s-a spus că Dumnezeu „Ia dat lui un nume mai presus de orice nume, ca înaintea numelui lui Iisus să se plece tot genunchiul celor cereşti, celor de pe pământ şi celor de dedesubt”. (Filip, 2, 9 -10). ” Oricine va chema numele Domnului se va mântui” (Fapt. 2, 21). „Nu este alt nume sub cer dat oamenilor întru care trebuie să ne mântuim” (Fapt. 4, 12).

Miezul chemării lui Iisus Hristos se cuprinde nu numai în rostirea cuvintelor, ci într-o necurmată pomenire de rugăciune a lui Iisus Hristos, într-o chemare necurmată de rugăciune adresată Lui, pentru care chemare de rugăciune însuşi cuvintele rugăciunii lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)” nu sunt decât o exprimare în afara gândurilor şi simţămintelor cuprinse în ele. Rugăciunea lui Iisus, lucrată mereu, apropie, înrudeşte şi uneşte pe cel ce o rosteşte cu Domnul Iisus Hristos Mântuitorul, şi această necontenită pomenire de rugăciune a lui Hristos Mântuitorul ajunge ca un paznic al vieţii noastre, lăuntric, al gândurilor şi simţămintelor noastre, care nu îngăduie să se sălăşluiască în sufletul nostru nimic necurat şi nedemn.

207/208

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: