† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Septembrie 22, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 16:12

ÎNVĂŢĂTURA STAREŢILOR DIN VALAAM DESPRE RUGĂCIUNE

  • 1. „Despre rugăciunea grăită”. Cu un cuvânt, prescurtat, ea se spune astfel: „Doamne miluieşte” – „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”! Iar în forma ei deplină se zice astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

La început, ea se rosteşte în cea mai mare parte în chip silit şi fără plăcere şi, pe măsura îndeletnicirilor şi silirii de sine, numai dacă există intenţia ca, prin mijlocirea rugăciunii să se micşoreze, cu ajutorul darului lui Dumnezeu, patimile multilaterale, ea se va face printr-o deasă exercitare, pe măsura micşorării patimilor, din ce în ce mai uşoară, mai plăcută şi mai de dorit.

În vremea rugăciunii grăite trebuie să ne străduim în tot chipul să ne ţinem de cugetarea în cuvintele rugăciunii, să le spunem fără grabă, să ne concentrăm toată atenţia în gândurile exprimate prin cuvinte, iar când mintea va fi trasă spre gânduri străine, să o introducem din nou fără tulburare în cuvintele rugăciunii (Scara, cuvântul 28, cap.17).

Mintea nu capătă repede nerisipirea şi nu atunci când vrem noi, ci atunci când ne vom smeri şi când ne va binecuvânta Dumnezeu.

Acest dar dumnezeiesc nu se constată prin durata timpului, nici prin cantitatea rugăciunii, ci prin smerenia inimii şi prin darul lui Iisus Hristos şi prin silirea de toate în lucrarea ei.

Din rugăciunea grăită atent, se face trecerea spre rugăciunea mintală, care se numeşte astfel atunci, când ne aţintim spre Dumnezeu numai cu mintea, sau Îl vedem pe Dumnezeu.

2. „Despre rugăciunea minţii”. În timpul când facem rugăciunea minţii, în chip necesar trebuie să ţinem luarea aminte în inimă înaintea Domnului. Pe măsura osârdiei noastre şi grijii noastre smerite în rugăciune, dăruieşte Dumnezeu minţii noastre întâiul dar, care este adunarea şi concentrarea în rugăciune! Când atenţia către Dumnezeu se face nerăspândită, atunci ea este o atenţie harică, iar propria noastră atenţie este întotdeauna silită.

De la o asemenea rugăciune mintală se face trecerea spre rugăciunea lăuntrică a inimii, numai dacă este un învăţător experimentat, foarte potrivit şi liber. Când suntem uniţi cu Dumnezeu prin simţămintele inimii, iar dragostea pentru Dumnezeu ne umple inimile, atunci o astfel de rugăciune se numeşte a inimii.

3. „Despre rugăciunea lăuntrică a inimii”. În Evanghelie scrie: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa”. Dacă am aplica aceste cuvinte la lucrarea rugăciunii, atunci ele ar avea următoarea semnificaţie: cine vrea să se nevoiască după lege în nevoinţa rugăciunii, să se lepede mai întâi de voia sa şi de propriile înţelegeri, iar apoi să-şi aducă osteneala sufletească şi trupească, de care nu scăpăm în această nevoinţă.

Lăsându-ne în întregime în grija neadormită a lui Dumnezeu, trebuie să îndurăm în chip smerit şi cu blândeţe această osteneală pentru binele adevărat care se dăruieşte de la Dumnezeu unui rugător plin de osârdie, la timpul său, când Dumnezeu prin darul său va pune hotare minţii noastre şi o va aşeza în chip nemişcat cu pomenirea lui Dumnezeu în inimă.

Când o astfel de stare a minţii devine ceva firesc şi permanent, primeşte la Părinţi denumirea unirea minţii cu inima; într-o astfel de întocmire, mintea nu mai are dorinţa să fie în afara inimii, ci dimpotrivă, dacă după anumite împrejurări sau prin vorbă multă ea va fi ţinută în afară de atenţia inimii, atunci i se trezeşte o nereţinută dorinţă să se întoarcă din nou înlăuntrul său cu un fel de sete duhovnicească şi să se ocupe iarăşi cu o osârdie cu zidirea casei sale lăuntrice.

Într-o asemenea întocmire a inimii din capul omului, toate trec înlăuntrul inimii şi atunci parcă o lumină de gând îl luminează tot lăuntrul său, şi orice ar face, ar vorbi, ar cugeta, totul se face cu deplină conştiinţă şi atenţie. Atunci el poate vedea lămurit, ce fel de gânduri, ce fel de intenţii şi dorinţi vin spre el şi îşi sileşte cu plăcere mintea, inima şi voinţa spre ascultarea de Hristos, pentru îndeplinirea oricărei porunci dumnezeieşti şi părinteşti; dar orice abatere de la ele, el o netezeşte prin simţământul unei pocăinţe, ce se face din inimă, şi prin zdrobirea născută dintr-o prefăcută părere de rău pentru păcate şi pentru căderea la picioarele lui Dumnezeu cu o smerită îndurare, cerând şi aşteptând ajutor de sus pentru neputinţa sa. şi Dumnezeu privind la o asemenea smerenie, nu-l lipseşte de darul Său.

Să vă fie cunoscut, că rugăciunea minţii şi a inimii vine la unii repede în inimă, iar la alţii, târziu: eu cunosc trei persoane: la unul a venit de îndată ce a spus-o, chiar în ceasul acela. La altul i-a venit peste şase luni; iar al treilea, peste zece luni; iar unui mare stareţ peste doi ani; şi pentru ce se întâmplă una ca asta, o ştie singur Dumnezeu.

159

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: