† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Septembrie 29, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:01

Ştii tu oare că principiul raţional al fiecărui om se află în pieptul lui? Tocmai aici, chiar atunci când tace gura, noi şi vorbim, şi judecăm şi săvârşim rugăciuni şi multe altele.

Tocmai acestui principiu raţional, înlăturîndu-i orice gând (dacă vrei, asta o poţi face), dă-i libertatea să spună: „Doamne, Iisuse Hristoase, F’iul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” şi sileşte-te să strigi întotdeauna înlăuntru această unică rugăciune în locul oricărui alt gând.

Dacă tu te vei ţine de această făgăduială un timp oarecare, atunci ţi se va deschide intrarea inimii, cum ţi-am scris, în afară de orice îndoială, aşa cum am cunoscut noi înşine din experienţă. Odată cu luarea aminte cea dorită şi dulce va veni la tine şi întreaga ceată de fapte bune; dragostea, bucuria, pacea şi celelalte”.

Dumnezeiescul Grigorie Sinaitul, învăţând de asemenea cum trebuie să lucreze cu mintea în inimă chemarea cea mai mântuitoare a Domnului, spune: „şezând dimineaţa pe scaun timp de un sfert de ceas, coboară-ţi mintea în inimă şi ţine-o acolo”. Înclinându-te cu încordare, cheamă neîncetat cu mintea sau cu sufletul: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”

Când deasa repetare va deveni prea strânsă şi dureroasă, poate chiar lipsită de dulceaţă (ceea ce se întâmplă din cauza unei hrane uniforme a Celui întreit cu numele, des mâncată, căci „cel ce mănâncă” se zice „va fi mai flămând” (Sir. 24, 23) atunci, mutându-ţi mintea cu cealaltă jumătate, spune: „Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”.

Şi rostind de multe ori această jumătate, nu trebuie să le schimbi adesea din pricina lenevirii, pentru că, pomii care se răsădesc adesea, nu prind rădăcină.

Dar reţine-ţi cu respiraţia plămînilor, ca să nu fie prea slobodă. Căci răsuflarea aerului, care iese din inimă, întunecă mintea, împiedicând-o sau neîngăduindu-i să se pogoare spre inimă, şi vântură gândul. Neîngăduindu-i să intre în inimă, ea îl face prizonierul uitării sau îl predispune să înveţe altceva, iar nu ceea ce trebuie, lăsându-l să petreacă în chip nesimţit în casa ce nu trebuie.

Dacă vei vedea necurăţia gândurilor viclene, adică gândurile care răzbesc sau ţi se zugrăvesc în mintea ta, nu te spăimânta, nu te mira; dar dacă ţi se vor ivi şi unele înţelegeri bune ale unor lucruri, nu lua aminte de ele, ci reţinându-ţi respiraţia după putinţă şi închizându-ţi mintea în inimă şi lucrând mereu şi des prin chemarea Domnului Iisus, tu le vei, zdrobi şi le vei distruge repede, rănindu-le în chip nevăzut cu numele lui Dumnezeu, cum spune şi Scărarul: „Cu numele lui Iisus bate-i pe ostaşi, pentru că nici în cer nici pe pământ nu este o rană mai puternică”.

Mai departe acelaşi sfânt, învăţând despre linişte şi rugăciune, continuă: „Iar şederea ta trebuie să fie întru răbdare, pentru Cel ce a spus, că în rugăciune trebuie să răbdăm (Luca 16,1 ), şi să nu te ridici repede, împuţinându-te cu sufletul din pricina grelelor cereri şi chemările minţii şi a desei încordări mintale. De aceea, plecându-te în jos, şi adunându-ţi mintea în inimă, cheamă-L în ajutor pe Domnul Iisus.

Simţind durerea în umere, având adeseori dureri în cap, rabdă toate acestea, căutându-L pe Domnul în inimă: celor ce se silesc le aparţine împărăţia cerurilor „şi silitorii o răpesc pe ea” (Matei 11,12 şi celelalte). Acelaşi părinte spune şi despre felul cum trebuie să săvârşim rugăciunea: Aşa au spus Părinţii: unul – „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, toată; altul însă pe jumătate: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă – şi asta e mai potrivită din pricina prunciei minţii şi din cauza neputinţei, căci nimeni nu poate să-L numească pe Domnul Iisus, în chip tainic, de sine, curat şi desăvârşit, „fără numai în Duhul Sfânt” (l Cor.12, 3); dar, ca un prunc neputincios el nu poate încă săvârşi această rugăciune, împărţită în părţi. Din pricina slăbiciunii el nu trebuie să schimbe des chemarea numelui, ci rar, pentru reţinerea lui.

Iarăşi: unii învaţă să se rostească rugăciunea cu gura, alţii însă cu mintea, iar eu îngădui şi una şi alta. Căci uneori, mintea din cauza plictiselii, nu poate rosti cu gura. Totuşi, trebuie să chemăm în linişte şi fără tulburare, pentru ca simţământul sufletesc şi atenţia minţii, tulburată de glas să nu se depărteze, până când mintea, desprinzându-se nu va propăşi în lucrare, nu va primi putere de la Duhul de a se ruga tare şi în orice chip. Atunci ea nu va mai avea nevoie să vorbească cu gura, ba chiar nu va putea, fiind în stare să săvârşească rugăciunea în chip desăvârşit numai cu mintea”.

Din cele spuse se vede, că Părinţii noştri pomeniţi mai sus ne dau învăţătură foarte limpede despre mijloacele învăţăturii lucrării minţii lor pentru unii începători. Din învăţăturile lor putem înţelege îndrumările despre această lucrare pe care ni le dau şi alţi nevoitori cu toate că aceştia din urmă nu şi-au exprimat gândurile cu mai puţină claritate.

Cu aceasta se termină epistola Stareţului Paisie despre rugăciunea mintală a lui Iisus.

152

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: