† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 6, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:38

372. Nebunia se poate pricinui prin rugăciunea lui Iisus numai atunci, când săvârşind această rugăciune, nu ne-am lepădat de unele pofte şi năravuri decăzute, pe care conştiinţa le osândeşte. În acest timp, înlăuntru se petrece o dezbinare adâncă, care alungă orice din inimă. De aici mintea se poate zdruncina, iar priceperea se poate învălmăşi şi încurca deplin.

Cuvântul dumitale, la început, vorbeşte despre un mic foc. Ce este aceasta? Când va da Dumnezeu, atunci îl vei şi înţelege. Atâta timp cât încă n-ai gustat din dulceaţa mierii, nu poţi cunoaşte ce este această dulceaţă. Tot astfel este şi aici! ţi se va descoperi printr-o necurmată trăire în faţa lui Dumnezeu.

373. Se zice că rugăciunea minţii te va mântui, dar rugăciunea minţii ea însăşi are o mare nevoie de un povăţuitor, atâta vreme cât ea este în stadiul de lucrătoare sau ostenitoare. Tocmai în această vreme se săvârşeşte rugăciunea lui Iisus fără o mână iscusită care s-o conducă, iar cei mai mulţi se şi abat din cale.

374. Dar înşelarea, văzută de mulţi în urmările ei vădite, trebuie să fie cunoscută, ajunsă chiar în rădăcina ei; în gândul cel mincinos, care slujeşte drept tocmai temei al tuturor rătăcirilor cu privire la stările sufleteşti cele pline de neajunsuri. În gândul cel mincinos al minţii stă de mai înainte întregul trup al înşelăciunii, aşa cum într-un grăunte se află planta, care trebuie să crescă din el, după ce va fi sădită în pământ.

375. Cel ce păstrează mereu plânsul cel zdrobit, la rugăciune, are o mare armă împotriva vrăjmaşilor, care-l fereşte să cadă în părerea de sine cea care i-ar veni din pricina bucuriei dată prin rugăciune. Cel ce va păstra această, „bucurie – tristeţe”, va scăpa de orice rău.

Rugăciunea adevărată, neînşelătoare este aceia în care căldura, împreună cu rugăciunea lui Iisus, introduce un foc înlăuntrul inimii noastre şi arde patimile ca pe nişte spini. Ea, prin veselia şi pacea ei, luminează sufletul şi nu vine din partea dreaptă sau din partea stângă; nici chiar din cele de sus, ci se înfăţişează de-a dreptul din inimă, ca un izvor de apă, din Duhul cel dătător de viaţă.

Aceasta s-o iubeşti şi s-o râvneşti şi ca s-o aduni în inima ta, păstrează-ţi mintea întotdeauna fără închipuiri. Cu ea să nu-ţi fie frică de nimic, căci Acela, Care a spus: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi”, El însuşi e cu noi. Cel ce rânduindu-se asftel, trăieşte drept şi fără prihană, e străin de dorinţa de a fi pe placul oamenilor, şi de îngâmfare, acela va sta şi nu va suferi nici o vătămare, chiar de s-ar ridica împotriva lui tot legheonul de draci, şi ar aduce asupra lui ispite fără număr.

376. Ei, cei ce râvnesc o viaţă duhovnicească, scrie Speranschi, încep cu „Doamne miluieşte”, dar şi la aceştia ca şi la noi, râvna repede se curmă. Focul, odată însă aprins, arde singur şi nimeni nu ştie cu ce se hrăneşte acolo. Tocmai aici e taina. Găseşti din nou pe „Doamne miluieşte” în gândurile tale, doar în clipa când te vei întoarce iar în sinea ta.

Cuvintele acestei rugăciuni sunt: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”.

Focul despre care s-a amintit nu se aprinde cu uşurinţă, ci după osteneli vădite, când se va aprinde căldura în inimă care mereu se întăreşte şi se înflăcărează în vremea rugăciunii mintale. O rugăciune adâncită către Dumnezeu, trezeşte căldura. Părinţii cei încercaţi deosebesc răspicat: o căldură trupească, simplă, ce vine în urma concentrării puterilor către inimă, prin luarea aminte şi încordare şi o căldură trupească, desfrânată, care uneori este altoită şi întreţinută de vrăjmaş, precum şi o căldură duhovnicească, trează şi curată. Aceasta, şi ea este de două feluri: firească, în urma unirii minţii cu inima, şi harică.

Experienţa ne învaţă să le deosebim pe fiecare dintre ele. Această căldură duhovnicească e plină de dulceaţă şi este de dorit să fie întreţinută, atât pentru însăşi dulceaţa aceasta, cât şi pentru că ea comunică o bună stare, o bună rânduială tuturor celor lăuntrice. Dar cel ce se străduieşte anume să întreţină şi să întărească această căldură numai pentru acea dulceaţă, acela va creşte în sine însuşi o duhovnicească iubire de plăceri.

De aceea, cei treji se încordează, trecând cu vederea această dulceaţă ca să se statornicească numai în ceea ce este în sine, starea noastră înaintea lui Dumnezeu, cu o deplină credincioşie, ca şi cum s-ar aşeza în mâinile Lui; iar cît despre dulceaţă, care iese din căldură, nu se sprijină pe ea, şi nu-şi ţintuiesc atenţia asupra ei.

Se poate însă întâmpla ca tu să te lipseşti de ea cu toată luarea aminte, şi, odihnindu-te într-însa, ca într-o caldă linişte sau îmbrăcăminte, s-o întreţii numai pe ea, fără să-ţi ţintuieşti gândurile mai sus.

Misticii n-au mers mai departe; la ei tocmai această stare e socotită înaltă; aici este desăvârşită lipsa de înţelegere, scufundată în nu ştiu ce vid. Aceasta este starea de contemplare a misticilor.

121

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: