† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 7, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 16:31

300. Iată, mijloacele toate prin care se nimicesc în noi patimile: când propria noastră osteneală; ce se face prin lucrarea minţii, când prin povăţuitori, când prin Domnul însuşi. Am făcut la timp observaţia, că fără o luptă a gândului, lăuntrică, lupta din afară nu poate fi încununată de succes; acelaşi lucru trebuieşte spus şi cu privire la lupta ce se duce, când te afli sub conducerea unui povăţuitor, precum şi despre curăţirea ce se lucrează de Providenţă.

Ca urmare, lupta lăuntrică trebuie să fie neîntreruptă şi neschimbată. Ea singură nu este aşa de puternică, dar când ea lipseşte, toate celelalte nu sunt lucrătoare, nu aduc nici un folos. şi lucrătorii, şi suferinzii, şi plângătorii şi ascultătorii s-au pierdut şi se pierd din pricina unei lupte lăuntrice sau păzire a minţii neîndestulătoare.

Dacă, pe deasupra, aş mai aminti ceea ce am spus mai sus despre lucrarea rodnică lăuntrică, şi anume că ea este scopul şi puterea lucrării pozitive din afară, atunci se va descoperi în toate puterea întreagă, însemnătatea lucrării lăuntrice şi oricine va vedea că ea este izvorul, temelia şi scopul oricărei nevoinţe.

Toată lucrarea noastră poate fi prescurtată în următoarea formulă: adună-te în tine însuţi, ridică-ţi conştiinţa duhovnicească şi lucrarea dătătoare de viaţă şi umblă în această stare duhovnicească cu lucrarea din afară schiţată sub conducerea unui povăţuitor sau a Providenţei; dar odată cu aceasta observă cu o atenţie aspră şi încordată şi urmăreşte tot ce răzbeşte dinlăuntru.

De îndată ce se va naşte o răscoală de patimi, izgoneşte-o şi cu gândul şi cu fapta, fără să uiţi să încălzeşti în tine însuţi duhul zdrobit şi plin de durere pentru păcatele tale.

Aici trebuieşte adunată toată atenţia nevoitorului, pentru că, nevoindu-se, el să nu se risipească şi să fie oarecum legat sau încins peste coapsele gândurilor sale. Umblarea într-o asttel de stare şi păzirea lăuntrică, este o umblare plină de trezvie, iar ştiinţa despre această umblare, este ştiinţa trezviei.

Acum este limpede pentru ce toţi nevoitorii au socotit virtutea trezviei ca pe cea mai de seamă dintre virtuţile de nevoinţă şi pe cei ce n-o aveau îi socoteau fără rod.

301. Nu ne putem mărgini la o viaţă lucrătoare, odată cu aceasta trebuie să avem şi îndeletniciri legate de preocupările minţii pentru că o ţinem prin ele, în chip neslăbit, la locul ei, şi în rânduială lăuntrică. Trebuie să unim cu lucrarea negreşit şi vederea minţii şi cu vederea minţii, lucrarea. Şi una şi alta, când sunt într-o legătură, împing repede sufletul înainte, curăţindu-l de tot ce este rău şi întărindu-l în tot ce este bun.

Caută în povestirile vrednice de amintit ale lui Ioan Colov şi ale lui Avva Pimen. Dar despre toate acestea vei găsi lucruri frumoase în toate scrierile privitoare la nevoinţă.

302. Aşadar, să se înveţe fiecare pe sine şi să-şi insufle adevărul cuvântului lui Hristos şi el se va sălăşlui întru tine. Pentru aceasta, citeşte, cugetă, învaţă, consimte, iubeşte şi mai târziu pune-le în practica vieţii. Aceasta din urmă este limita învăţăturii de sine. Atâta vreme cât aceasta încă nu este, nu se poate spune de cineva, că el s-a învăţat pe sine, chiar dacă ştie cuvântul lui Hristos pe de rost, şi judecă bine. Sfântul Apostol Pavel îi mustră pe iudei pentru un asemenea neajuns, în Epistola
către Romani, zicând: învăţând pe altul, oare pe tine nu te înveţi? (Rom. 2, 21). Cine rămâne astfel, în acela nu se sălăşluieşte cuvântul lui Hristos şi el nu trăieşte într-însul.

Este vădit că orice fel de învăţătură reciprocă aduce roade numai atunci, când oricine şi-o însuşeşte, se învaţă pe sine însuşi şi se înţelepţeşte, fiindcă ascultând cele spuse sau citite, se îndeamnă pe sine însuşi, nu numai să se gândească într-un anumit fel, dar şi să simtă şi să le pună în practică.

Căci numai atunci se şi sălăşluieşte cuvântul lui Hristos în cineva, când el va izbuti să se convingă şi să creadă şi să trăiască potrivit cu el. Nu lucrează ca un înţelept acela, care citeşte cu osârdie cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l judecă, nu-l duce până la simţire şi nu-l traduce în viaţă. De aceea, el curge printr-însul ca apa dintr-un jgheab şi se scurge din el, fără să se statornicească în el şi fără să se sălăşluiască într-însul.

Este cu putinţă să ştii pe de rost toată Evanghelia şi tot Apostolul şi totuşi să nu ai cuvântul lui Hristos sălăşluit în tine, din pricină că nu-l înveţi în chip înţelept. Nu lucrează ca un înţelept nici acela care îmbogăţeşte mintea cu cuvântul lui Hristos, dar rămâne nepăsător, când e vorba să-şi potrivească inima şi viaţa cu el.

De aceea, cuvântul Domnului rămâne în el ca nisipul, presărat în cap şi în memorie, şi stă acolo mort, iar nu viu. El trăieşte numai atunci, când trece şi în simţire şi în viaţă; fără aceasta nu e cu putinţă trăirea cuvîntului lui Dumnezeu în oameni. şi de aceea, nu se poate spune, că el locuieşte în oamenii care nu-l simt şi nu-l traduc în practica vieţii.

103

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: