† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 8, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 18:23

CUM NE PUTEM CUNOAŞTE?

266. Ţi-ai alcătuit „un întreg panegiric; proastă, vicleană, nerecunoscătoare, mândră, supărăcioasă, ce nu se poate ruga lui Dumnezeu, e foarte bun.

Trebuieşte adăugat: nu sunt vrednică de nimic şi nu preţuiesc nimic. Repetă-l cât mai des, dar în aşa fel încât sufletul să vorbească, iar nu mintea să le adune în felul cum îţi aminteşte. Avem sau este în noi o preţuire de sine, care se află adânc ascunsă în firea noastră.

Atunci cuvintele sus arătate, sau cele asemănătoare lor sunt spuse de limbă sau de memorie iar în suflet se zice: „nu sunt ca ceilalţi”. şi ceea ce este de mirare e că acest vicleşug al sufletului nostru, aproape că nici nu poate fi observat. În acest chip el se ascunde, până când Domnul îl va scoate la iveală şi îl va arăta în toată urâciunea lui. Noi înşine trebuie să-i ghicim prezenţa doar în momentul când vorbele de mustrare ale altora, spuse în faţă sau pe la spate, răspund în noi printr-un ecou de neplăcere şi de ciudă împotriva celor ce vorbesc. Binevoieşte de te informează asupra dumitale, ca să vezi cum reacţionează sufletul în asemenea cazuri. În vremea acestei cercetări, cea mai mare piedică ce se ridică în cale este îndreptăţită de sine.

267. Binevoieşte să-ţi întipăreşti în minte, că din clipa deşteptării, până în momentul când închizi ochii, trebuie să-ţi rânduieşti astfel treburile, încât întreg timpul zilei să înfăţişeze un lanţ neîntrerupt de acte pline de lepădarea de sine, care să fie făcute numai pentru Domnul, înaintea feţei Lui şi spre  slava Lui. Actele de lepădare de sine nu sunt ceva mare în ele însele, dar merge, spre mijlocul obişnuitelor treburi legate de viaţă şi constau în hotărâri lăuntrice şi în întorsăturile voiei. Ele se pot găsi sub orice cuvânt, privire, mişcare şi sub orice amănunt. Trăsătura lor caracteristică este să nu-ţi îngădui plăcerea proprie, nici în cele mari, nici în cele mici, ci în toate să mergi în răspărul dorinţelor tale.

268. Observă nu cumva în dumneata se ascunde simţirea de sine, adică simţământul însemnătăţii personale, sau în chip negativ, lipsa simţăntului care să-ţi spună că nu eşti nimic. Acesta este simţământul cel ascuns, dar el întoarce toate spre viaţă. Din el vine întâia credinţă care vrea ca toate să meargă potrivit cu voia voastră şi de îndată ce aceasta nu se întâmplă, cârtim împotriva lui Dumnezeu şi ne supărăm pe oameni.

269. Când există preţuirea de sine, atunci acest simţământ nu numai că tulbură legăturile cu oamenii, dar tulbură şi legăturile cu Dumnezeu şi este viclean ca demonii şi se ascunde cu multă îndemânare în dosul unor cuvinte smerite, atunci când se aşază în inimă. Te plângi apoi de părerea de sine şi de înălţarea de sine. Aceştia sunt copilaşii cei dintâi ai preţuirii de sine.

270. Cei ce au păşit în slujba lui Dumnezeu, încep să aibă ispite deosebite. „Întoarceţi datorie patimilor a spus Sfintul Isaac Sirul „prin lupta cu ele”. Pe câmpul de luptă se întâmplă biruinţi şi înfrângeri. Înfrângerile trebuiesc lecuite cu pocăinţă. Ea le vindecă în chipul cel mai mulţumitor.

271. Adevărata conştiinîă de sine este vederea limpede a neajunsurilor şi neputinţelor proprii în aşa măsură, încât să-ţi dai seama, că eşti plin de ele şi înseamnă-ţi că, cu cât mai mult te vezi mai incorectă şi mai vrednică de orice mustrare, cu atât mai mult dumneata păşeşti înainte.

272. Trebuie să ştii că suirea spre desăvârşire este nevăzută de râvnitor. El se osteneşte în sudoarea feţei, dar parcă fără nici un rod; darul îşi zideşte lucrarea sub acoperământ. Omul însuşi, nu-i rămâne decât un singar lucru de partea lui: vederea netrebniciei sale. Calea spre desăvârşire este calea spre conştiinţă; că eu sunt orb şi sărac şi gol, care este strâns legată cu zdrobirea duhului, sau cu durerea şi cu tristeţea pentru propria necurăţenie ce se varsă înaintea lui Dumnezeu, sau, ceea ce e totuna, ca o neîncetată pocăinţă. Simţămintele de pocăinţă sunt semnele caracteristice ale unei adevărate nevoinţe. Cine se abate de la ele şi le ocoleşte, acela se abate din cale.

La temelia unui început de viaţă nouă a fost pusă pocăinţa; tot ea trebuie să fie şi să sporească împreună şi în vremea creşterii. Cel ce sporeşte, recunoaşte în conştiinţa lui cât este de stricat şi de păcătos şi se adânceşte în simţăminte zdrobite de pocăinţă. Lacrimile sunt semnul coacerii, iar lacrimile neîncetate sunt semnul unei grabnice curăţiri.

95/96

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: