Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 10, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 13:07

224. Dacă inima dumitale se încălzeşte în timpul rugăciunilor obişnuite, atunci tocmai prin acest mijloc încălzeşte-ţi căldura inimii pentru Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus, dacă o faci mecanic, nu-ţi dă nimic, ca şi oricare altă rugăciune, care este vorbită cu limba.

Încearcă să gândeşti mai viu, în timpul când săvârşeşti rugăciunea lui Iisus, că Domnul Iisus este aproape şi că stă înaintea sufletului dumitale şi ia aminte la ceea ce se petrece în el. Cu acest prilej vei trezi în suflet o sete de mântuire şi încredinţarea că în afară de Domnul nu avem de unde aştepta mântuirea.

Apoi să strigi către El. Pe care-L vezi în chip gândit în faţa dumitale: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule Fiule, miluieşte-mă!” Sau: Milostive Doamne, miluieşte-mă cu judecăţile pe care le ştii. Lucrarea nu stă deloc în cuvinte, ci în simţămintele ce le avem către Domnul.

Arderea cea duhovnicească a inimii pentru Domnul este dragostea faţă de El. Ea se aprinde din atingerea Domnului de inima noastră. Cum El în întregime este iubire; atunci atingerea Lui de inimă aprinde deîndată dragostea pentru El. Iar din dragoste vine arderea inimii pentru El. Iată aceasta trebuie să fie obiectul cântărilor.

Pe limbă să fie rugăciunea lui Iisus, în minte, privirea Domnului înaintea noastră, în inimă setea de Dumnezeu, sau de legătura cu Domnul; văzînd silinţa ta, îţi va da cele cerute.

225. O altă însemnătate mai înaltă a unei rugăciuni mici şi scurte este adâncirea gândului şi simţirii în Dumnezeu. Ceea ce ai dumneata – adică aceste chemări – la prima întipărire se spulberă; afară de aceasta, în ciuda chemărilor, gândurile se îmbulzesc în cap, ca ţânţarii. Ca să curmăm această îmbulzeală, trebuie să legăm mintea de un singur gând, sau de gândul Cel care singur este Fiinţă.

Un mare ajutor spre atingerea acestui scop, este rugăciunea mică şi scurtă. Cu ajutorul ei mintea ajunge simplă, fără risipire se altoieşte sau se dezvoltă simţirea pentru Dumnezeu. Când va veni această simţire, sufletul se va întări cu conştiinţa în Dumnezeu, şi va începe să facă toate după rânduielile lui Dumnezeu. Cu rugăciunea scurtă trebuie să ţinem gândul spre Dumnezeu şi atenţia pironită la El. Iar dacă ne mărginim numai la cuvinte, nu ajungem decât „aramă sunătoare”.

226. Mă întrebi: „să mai continui o astfel de rugăciune sau să mă cobor cu mintea în inimă?” Dar rugăciunea de care spui dumneata, unde se săvârşeşte? Ea nu poate să se facă nicăieri altundeva decât înlăuntru. Stai dinaintea lui Dumnezeu, fără închipuiri, în prezenţa Domnului, şi vei încerca numaidecât simţăminte bune. Ce mai vrei deci?

Aici sunt cuprinse toate. Ori dumneata săvârşeşti această lucrare numai în cap? Nu e aşa, trebuie să petreci în inimă. Dar să nu-ţi aduci aminte cum este, ci numai să-L vezi pe Domnul acolo. Totul se poate exprima astfel: „să stai cu mintea în inimă înaintea Domnului şi să te rogi”.

Rodul muncii – cel mai însemnat – nu este căldura şi dulceaţa, ci frica lui Dumnezeu şi zdrobirea.

227. Rugăciunea cea din afară, singură, nu e deajuns. Dumnezeu ia aminte la minte şi de aceea, monahii care nu unesc rugăciunea cea din afară cu cea lăuntrică, nu sunt monahi. Judecata aceasta este pe bună dreptate. Cuvântul monah înseamnă singurătate; prin urmare, cine nu s-a însingurat el însuşi, acela încă nu este singuratic, acela nu este monah, chiar dacă ar trăi în cea mai singuratică mănăstire. Mintea nevoitorului, care nu s-a însingurat şi nu s-a închis în sinea ei, se găseşte în chipul necesar în mijlocul zgomotelor şi răzvrătirilor, produse de nenumărate gânduri, care au întotdeauna o trecere liberă spre el, iar mintea însăşi rătăceşte într-un chip bolnăvicios, fără nici un folos, şi fără să aibă nevoie, ci numai vătămarea ei.

Însingurarea omului în el însuşi nu se poate săvârşi altfel, decât printr-o rugăciune atentă, mai ales prin rugăciunea lui Iisus, făcută cu luare aminte. Iar atingerea nepătimirii, luminarea sau, ceea ce este totuna, desăvârşirea creştină, fără dobândirea rugăciunii mintale în inimă, este cu neputinţă; în acest punct toţi Sfinţii Părinţi sunt de aceeaşi părere.

Calea rugăciunii mintale devine mult mai îngustă atunci, când nevoitorul va păşi pe ea cu lucrarea sa lăuntrică. Iar când el va intra în aceste locuri strâmte şi va simţi în toată puterea, cât este de trebuincioasă, cât este de adevărată şi de mântuitoare o astfel de stare; când osteneala din cămara cea lăuntrică va ajunge să fie dorită de el, ba şi însăşi calea cea strâmtă din viaţa cea din afară, ca una ce slujeşte drept locuinţă şi chivernisitoare a lucrării celei lăuntrice.

228. Miezul lucrării este să dobândim deprinderea de a petrece cu mintea în inimă, în această inimă simţitoare, dar nu însoţită de vreo închipuire simţită. Trebuie coborâtă mintea din cap în inimă şi aşezată acolo, sau, cum a spus cineva din stareţi, se uneşte mintea cu inima. Cum poţi ajunge aici? Caută şi vei afla.

La această stare se poate ajunge prin petrecerea în faţa lui Dumnezeu, şi prin osteneala rugăciunii, îndeosebi prin umblarea la biserică. Dar trebuie să ţinem minte, că din partea noastră e numai osteneală, pe când însăşi lucrarea, adică unirea minţii cu inima este darul harului, care ni se dă atunci, când vrea şi cum vrea Domnul.

86

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: