† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 10, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:56

VI
LUPTA CU PATIMILE

229. Pe deasupra noi trebuie să ştim, că a chema neîncetat numele lui Dumnezeu este o doctorie, care ucide nu numai patimile, ci chiar însăşi lucrarea lor. Aşa cum un doctor caută o tămadă, sau un plasture pe care să le pună pe rana celui ce este bolnav, şi ele lucrează, în timp ce suferindul nici nu cunoaşte această lucrare, tot astfel în numele lui Dumnezeu, fiind chemat omoară toate patimile, cu toate că noi nici nu ştim, cum se săvârşeşte aceasta.

230. Este nevoie de multă nevoinţă şi osteneală în rugăciune, ca să ajungem în starea netulburată a gândurilor, la un act oarecare al inimii, în care locuieşte Hristos, după cum spune Apostolul: „Nu vă daţi seama de voi înşivă, de este Iisus Hristos în voi”? „Afară numai de nu sunteţi ceea ce nu trebuie să fiţi” (2 Cor.13, 5).

231. Dumnezeu l-a luat pe omul pe care l-a zidit şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească (Fac. 2,15), înţelegând această poruncă nu numai în sens propriu, simţit, ci şi în sens duhovnicesc, în înalta ei însemnătate. Ei (Sfinţii Părinţi) numesc „rai” sufletul primilor oameni, ca un loc de petrecere al prea îmbelşugatului dar dumnezeiesc şi un loc aducător de roade în felurite virtuţi duhovniceşti, este de aşa fel încât în cele din urmă a început să se numească „lucrarea minţii”, iar paza acestei lucrări a minţii păstrarea curăţiei celei sufleteşti pe care deja ai ajuns-o.

232. Diavolul împreună cu demonii lui, după ce, prin neascultare, l-a făcut pe om să fie alungat din Rai, izgonit şi din faţa lui Dumnezeu, a căpătat dreptul să clatine în chip gândit puterea cugetătoare din fiecare om şi ziua şi noaptea, uneori mult, alteori puţin, iar câteodată prea mult şi nu ne putem  îngrădi altminteri în faţa acestei năvăliri decât prin neîncetata aducere aminte de Dumnezeu, dacă amintirea lui Dumnezeu, întipărindu-se în mintea cuiva prin puterea crucii, va întări mintea întru neclătinare.

Spre acest scop duc toate ostenelile nevoinţelor de gând, cu care se nevoieşte pe tărâmul credinţei orice creştin care s-a îmbrăcat cu datoria lui, şi dacă lucrurile nu merg astfel la el, atunci se nevoieşte în deşert.

Numai în vederea unei asemenea agonisiri se întreprind toate îndeletnicirile cele duhovniceşti, atât de felurite, de către orice căutător de Dumnezeu, pe calea nevoinţelor făcute de bunăvoie: ca să încline bunăvoirea Atotbunului Dumnezeu, ca să-i dăruiască din nou vrednicia cea dintru începuturi şi ca Hristos să se întipărească în mintea lui, cum spune Apostolul: „Copiii mei, pentru care din nou, sufăr durerile naşterii, până ce se va întipări în voi Hristos” (Galat. 4,19).

233. Patimile sunt totuna cu necazurile şi Domnul nu le-a despărţit, ci a zis: „Cheamă-mă în ziua de necaz şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi”. şi de aceea, privitor la orice patimă nu este nimic mai folositor decât să chemi numele lui Dumnezeu. Cât despre noi neputincioşii, nouă nu ne rămâne decât să alergăm în numele lui Iisus, fiindcă patimile, după, cum s-a spus, sunt demonii şi (la chemarea acestui Nume) pleacă.

234. „Aşadar, dacă vrei să ieşi biruitor asupra patimilor, atunci, aflându-te prin rugăciune şi prin lucrarea cea laolaltă a lui Dumnezeu, înlăuntrul tău, coboară-te în adâncul inimii şi acolo urmăreşte pe următorii trei uriaşi puternici prin care înţeleg: uitarea, împietrirea şi neştiinţa al „celor de alt neam”, înţeleşi în chip gândit – diavolii – adică, prin care celelalte patimi rele, întorcându-se lucrează, trăiesc şi se întăresc în sufletele iubitorilor de plăceri.

Tu însă, cu multă luare aminte şi cu stăruinţa minţii în lucrarea ei ce vine de sus, găsindu-i pe aceşti uriaşi răi, mulţi şi neştiuţi, vei putea să te izbăveşti uşor de ei mai târziu, dar tot cu luarea aminte şi cu rugăciunea”.

235. Precum tâlharii, văzînd că într-un oarecare loc se află armele împăratului, nu mai năpădesc la întîmplare, tot astfel şi cel ce şi-a unit rugăciunea cu inima, nu este prădat la întâmplare, de tâlharii gândiţi” (Scărarul).

MACARIE CEL MARE

236. „Lucrarea cea mai de căpetenie a nevoitorului stă în faptul că intrând în inima sa, acolo să dea el război satanei şi să-l urască şi, luptând împotriva gândurilor lui, să se războiască cu acestea”.

87/88

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: