† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 10, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 17:15

CUM TREBUIE SĂ STĂM CU ATENŢIA ÎN INIMĂ

206. În ordinea firească sau a desfăşurării puterilor noastre, la trecerea de la cele din afară la cele dinlăuntru stă închipuirea. Trebuie să ne ferim de ea cât mai cu stăruinţă, pentru ca să putem ajunge în chip mulţumitor la adevăratul loc dinlăuntru. Din pricina unei lipse de băgare de seamă, s-ar putea să ne împotmolim într-însa şi, rămânând acolo, să lunecăm la încredinţarea că am intrat înlăuntru, în timp ce ea nu este decât tinda din afară, curtea neamurilor (păgânilor). Asta încă n-ar fi nimic; dar această stare este aproape întotdeauna însoţită de o înşelare de sine.

Este ştiut că toată grija râvnitorilor cu privire la viaţa duhovnicească e îndreptată spre ţelul ei” de a ne pune într-o legătură cuviincioasă cu Dumnezeu. Aceasta se străduieşte şi se încearcă vădit la rugăciune. Ea este calea de ridicare către Dumnezeu şi treptele ei sunt treptele de apropierea duhului ostru de Dumnezeu.

Cea mai simplă lege a rugăciunii este să nu ne închipuim nimic, ci adunându-ne mintea în inimă, să stăm pătrunşi, că Dumnezeu este aproape, vede şi ia aminte şi cu această încredinţare să cădem în faţa Lui, Care este înfricoşat în măreţia Lui şi apropiat în bunul Lui pogorământ faţă de noi.

Imaginile ţin luarea aminte în afară, oricât de sfinte ar fi ele şi în vremea rugăciunii, atenţia trebuie să fie înlăuntrul inimii: concentrarea luării aminte în inimă este punctul de plecare al rugăciunii, cea făcută după cum se cuvine; iar dacă rugăciunea este calea de ridicare la Dumnezeu, atunci abaterea luării aminte din inimă este abaterea de la această cale.

207. Cel dintâi mijloc al rugăciunii se datoreşte faptului, că unii lucrează mai ales prin imaginaţie şi prin fantezie. Aceste puteri le aflăm chiar la cel dintâi prag al trecerii noastre din afară înlăuntru şi de care noi trebuie să ne ferim, iar cei râvnitori să se oprească aici. A doua vamă pe drumul ce duce înlăuntru ne pune în faţă zidirea, raţiunea, mintea luată în sine ca putere cugetătoare şi de discernământ, de judecată. şi de aceasta trebuie să trecem fără a ne opri la ea. Trebuie, dimpotrivă, să coborâm în inimă împreună cu ea.

Când însă unii se opresc la ea, atunci ajungem la al doilea chip neîndreptăţit, nepotrivit, de rugăciune, ce are drept trăsătură deosebitoare faptul că mintea rămânând  în cap vrea să pună rânduială si să conducă toate cele sufleteşti prin propriile sale puteri; dar din ostenelile ei nu iese nimic. Ea aleargă după toate, dar nu poate birui nimic, ci numai suferă înfrângeri. Această stare a bietei minţi este pe deplin şi foarte bine zugrăvită de Simeon Noul Teolog.

Acest al doilea chip de rugăciune se cade să fie numit: al minţii şi al capului, care este contrar celui de al treilea, care s-ar numi al minţii şi al inimii sau al inimii şi al minţii.

Şi în toate acestea, de îndată ce s-a născut această rătăcire în cap, pe care am vădit-o la al doilea chip de rugăciune, inima porneşte laolaltă cu ceata ei de simţăminte, nimeni nu o mai găseşte şi asupra ei dau buzna grijile şi mişcările pătimaşe. Atunci mintea pe sine însăşi se dă uitării şi aleargă către acele ţinte ale grijilor şi patimilor, şi numai într-un tîrziu se trezeşte şi se întoarce la sine.

Voi adăuga la aceasta, adică la a doua formă de rugăciune, câteva cuvinte din predoslovia cărţii Sfintului Grigore Sinaitul, scrisă de stareţul Vasile Schimonahul, împreună pustnic şi prieten cu Paisie al Neamţului. După ce citează din Simeon Noul Teolog, ceea ce am pomenit mai sus, el adaugă: „Cum se poate păzi nerăpită mintea numai prin stăvilirea simţurilor din afară, când gândurile acesteia curg de la sine şi zboară pe deasupra celor simţite?

Dacă nu se poate, atunci mintea are nevoie ca în ceasul rugăciunii să alerge înlăuntru până în fundul inimii şi să stea acolo surdă şi mută de la toate gândurile. Cine se depărtează numai pe din afară de cele văzute, auzite şi vorbite, acela câştigă prea puţin folos.

Închide-ţi mintea în cămara lăuntrică a inimii şi atunci te vei îndulci de liniştea dezlegată de gândurile cele rele şi vei gusta bucuria duhovnicească, pe care o aduce rugăciunea minţii şi luarea aminte a inimii”. Sfântul Isihie spune: mintea noastră nu poate birui nălucirile diavoleşti numai prin propriile ei puteri, ba nici nu poate nădăjdui aşa ceva. De aceea, păzeşte-te să nu te înalţi, după pilda vechiului Israil, că vei fi dat şi tu în mâinile vrăjmaşilor gândiţi.

Acela, fiind izbăvit prin toate mijloacele de Dumnezeu din mâinile egiptenilor, s-a gândit să-şi găsească un sprijin în idolul de ţărână. Iar sub idolul de ţărână trebuie să înţelegi cugetarea noastră cea neputincioasă, care atâta vreme cât Îl roagă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor viclene, le izgoneşte bine, dar când îşi pune nădejdea, fără nici un tâlc, în sine însuşi, cade printr-o uimitoare cădere şi se zdrobeşte.

81

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: