† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 10, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 17:50

199. Dacă tu însă ai simţit, că mintea ţi s-a unit cu sufletul şi cu trupul, că nu mai eşti fărâmiţat de păcate în mai multe părţi; că alcătuieşti ceva unitar şi întreg, că sfânta pace a lui Hristos adie peste tine, atunci păstrează darul lui Dumnezeu cu cea mai mare grijă. Lucrarea cea mai de seamă să-ţi fie rugăciunea şi citirea cărţilor sfinte; celorlalte lucrări să le dai o însemnătate de a doua mână, iar faţă de lucrurile pământeşti fii rece, dacă se poate, străin de ele. Lumea cea sfinţită, ca şi adierea Sfântului Duh este subţire, pleacă din sufletul care se poartă cu o nepotrivită cuviinţă faţă de prezenţa Lui, care distruge cucernicia, care nimiceşte credincioşia printr-o slăbire pricinuită de păcat, care face loc nepăsării.

Odată cu pacea lui Hristos, pleacă din sufletul nevrednic rugăciunea harică şi se împlântă în suflet, ca nişte fiare flămânde, patimile, care încep să chinuiască pe cel ce sa jertfit de bunăvoie în mâinile lor, lăsat la propriile lui puteri de către Dumnezeu, care s-a depărtat de el. Dacă te vei îmbuiba, dar mai ales dacă te vei îmbăta, sfânta pace va înceta să lucreze în tine.

Dacă te vei mânia, lucrarea lui se va curma pentru multă vreme. Dacă îţi vei îngădui a fi cutezător, el va conteni să lucreze. Dacă vei îndrăgi ceva pământesc te vei molipsi de patima pentru lucruri, pentru o încântare oarecare sau de o stare sufletească deosebită faiă de oameni, sfânta pace negreşit va pleca de la tine.

Dacă îţi vei îngădui o îndulcire cu gânduri desfrânate, el te va părăsi pentru foarte multă vreme, ca unul ce nu rabdă nici un fel de miazmă urâtă, ce iese din păcat, mai ales din păcatul desfrâului şi al slavei deşarte. Îl vei căuta, dar nu-l vei găsi. Vei plânge pentru pierderea lui, dar el nu va lua aminte deloc la plânsul tău, ca să te înveţi să dai darului dumnezeiesc preţul cuvenit şi să-l păstrezi cu grija cuvenită şi cu evlavie.

Să urăşti tot ce te trage în altă parte spre risipire, spre păcat. Răstigneşte-te pe crucea poruncilor evanghelice; caută să te ţii mereu pironit de ea. Respinge cu bărbăţie şi cu trezvie toate gândurile păcătoase şi dorinţele; taie grijile pământeşti; îngrijeşte-te să capete viaţă în tine Evanghelia printr-o împlinire plină de râvnă în toate poruncile ei. În vremea rugăciunii răstigneşte-te din nou, răstigneşte-te pe crucea rugăciunii.

Înlătură de la tine toate amintirile, chiar cele mai însemnate, care îţi vin în vremea rugăciunii, nu le lua în seamă. Nu teologhisi, nu te risipi în cercetarea cugetărilor strălucitoare, noi şi puternice dacă ele vor începe să rodească pe neaşteptate în tine Sfânta Tăcere, îndreptată asupra minţii prin simţirea măreţiei lui Dumnezeu; predică despre Dumnezeu într-un chip mai înalt şi mai puternic, decât orice cuvânt. „Dacă tu te rogi cu adevărat, au spus Sfinţii Părinţi, atunci tu eşti teolog”.

200. Dacă tu încă mai eşti clătinat de îndoieli? Te uiţi la mine şi, văzând în faţa ta un păcătos aşa de mare, te întrebi nevrând: oare în acest om păcătos, în care lucrarea patimilor este aşa de vădită, poate lucra Duhul Sfânt?

E o întrebare îndreptăţită! Ea mă nedumireşte şi pe mine! E ceva grozav! Mă risipesc, păcătuiesc; preacurvesc cu păcatul, îl trădez pe Dumnezeul meu, îl vând pe mizerabilul prel al păcatului şi fără să ţie seama de necurmata mea trădare, de purtarea mea lipsită de credincioşie şi vrednică de un sperjur, El petrece neschimbat în mine. Fiind fără de răutate, El aşteaptă cu îndelungă răbdare pocăinţa mea, mă atrage prin toate mijloacele la pocăinţă, la îndreptare. Tu ai auzit ce spune Fiul lui Dumnezeu în Evanghelie?

Nu au nevoie – zice El- cei sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi. N-am venit să chem cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Aşa vorbea Mântuitorul şi, tot aşa şi lucra. Stătea cu vameşii; cu păcătoşii, îi aducea prin întoarcere la credinţă şi prin fapte bune spre o înrudire cu Avram şi cu ceilalţi drepţi. Pe tine te miră, te uimeşte nemărginita bunătate a Fiului lui Dumnezeu?

Să ştii că tot atât de bun este şi Sfântul Duh, tot pe atât doreşte mântuirea neamului omenesc, este tot atît de blând, nerăutăcios, îndelung răbdător şi mult milostiv. Duhul este una dintre cele trei persoane ale Prea Sfintei Treimi, deopotrivă de cinstită, care alcătuiesc în sânul lor, în chip neamestecat şi nedespărţit o singură fiinţă dumnezeiască, care are o singură fire.

Şi tocmai păcatul este acela care îl aduce pe Duhul Sfânt către om! Îl aduce păcatul, dar nu cel ce se săvârşeşte în faptă, ci cel pe care îl descoperim în noi înşine, cel pe care îl recunoaştem, cel pe care-l plângem! În măsura în care omul îşi vede mai deplin păcatul său, în aceiaşi măsură el e mai plăcut şi mai aproape de Duhul Sfânt, care ca un doctor, vine numaidecât lângă cei ce recunosc că sunt bolnavi şi dimpotrivă, se întoarce de la cei ce se îmbogăţesc cu deşarta lor părere de sine.

Priveşte, şi vezi-ţi bine păcatul tău! Nu-ţi lua ochii de la el. Leapădă-te de tine! Să nu-ţi ai sufletul prea mărit în fata ta însăţi! Intră pe de-a-ntregul la privirea păcatului tău, întru plângerea cea pricinuită de el!

Atunci vei vedea la timpul potrivit, cum te vei zidi din nou prin lucrarea Sfântului Duh, care pe cât este de neajunsă, pe atât este şi de neînţeleasă. El va veni la tine, când nici nu-l aştepţi, va lucra asupra ta, când tu vei recunoaşte că eşti cu totul nevrednic de El.

201. Lucrarea dumnezeiască nu este materială; ea nu se vede, nu se aude, nu este aşteptată, nu este închipuită, nu poate fi spusă prin nici o asemănare, nu este împrumutată din acest veac: vine, lucrează tainic. Mai întâi, îi arată omului păcatul, pe care îl vede în ochii lui şi pe care îl ţine, în toată grozăvia lui, neîncetat în faţa ochilor lui, aduce sufletul în starea de a se osândi pe sine însuşi, îi arată căderea noastră, această prăpastie pierzătoare; groaznică, întunecoasă, adâncă, în care a căzut tot neamul omenesc prin păcatul străbunului nostru; apoi încetul cu încetul îi dăruieşte o adâncă luare aminte şi o inimă înfrântă în timpul rugăciunii.

Pregătind în felul acesta vasul se atinge fulgerător, pe neaşteptate, în chip nematerial de părtile sparte şi ele se adună într-o unitate. Cine s-a atins? Nu pot lămuri acest lucru: eu n-am văzut nimic, n-am auzit nimic, dar mă văd schimbat, m-am simţit astfel pe neaşteptate dintr-o lucrare cu o autoritate absolută. Ziditorul a lucrat în vremea zidirii celei dintâi.

Spune-mi: trupul lui Adam făcut din pământ, pe când se afla înaintea Ziditorului fără suflet, viu, putea oare să aibă o înţelegere despre viaţă, o simţire a vieţii? Când pe neaşteptate a devenit în suflet viu, putea oare ceva mai înainte să cugete dacă e bine să primească sau să respingă sufletul? Adam cel zidit s-a simţit pe neaşteptate viu, cugetător, doritor!

Tot astfel, pe neaşteptate se săvârşeşte zidirea din nou. Ziditorul a fost şi este Stăpânul nemărginit; El lucrează cu autoritate absolută în chip suprafiresc, mai presus de orice gând, de orice pricepere, nemărginit de subţire, duhovniceşte, într-un chip pe deplin material.

Din atingerea mâinilor Lui de întreaga mea fiinţă, inima şi trupul s-au unit între ele, au alcătuit ceva unitar şi întreg; apoi s-au scufundat în Dumnezeu, unde petrec atâta timp cât îi ţine acolo mâna nevăzută, neînţeleasă, atotputernică.

78

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: