† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 11, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 17:34

159. Arzând duhul, noi toţi am primit darul de la botez şi mirungerea. De aceea, ar trebui să ardem cu duhul care dobândeşte viaţa prin darul Sfântului Duh. Dar de ce nu putem spune că ardem cu duhul? – Pentru că noi nu ne îndeletnicim, mai mult sau mai bine, numai cu cele sufleteşti, cu cele ce ţin de viaţa şi curăţenia noastră pământească; duhul a fost înăbuşit, cu toate că el dă semne că este în noi.

Pentru ca să aprindem iarăşi duhul trebuie să ajungem să ne dăm seama că îndrumarea activităţii noastre nu este cea mulţumitoare, fiind îndreptată mai mult spre cele pământeşti şi lumeşti, trebuie să ne adâncim cu cugetarea în contemplarea celor sfinte, veşnice şi cereşti, şi mai ales, să umblăm întru cele ce se numesc cele duhovniceşti. şi se va aprinde duhul, fiindcă prin toate acestea se va încălzi în noi darul harului care de fapt trăieşte în noi. Sfântul Ioan Gură de Aur numărând roadele unei activităţi sârguincioase, adaugă după aceea: „Dacă vei avea cât s-a înşiruit până acum, atunci vei atrage Duhul.

Iar dacă Duhul va petrece în tine, El te va face părtaş la toate cele înşirate. Aşa când însă, vei fi înflăcărat, cu Duhul şi de dragostea ta, toate ţi se vor face uşoare. Oare n-ai văzut tu, cât de înspăimântător este un taur, când de coamă s-a aprins focul? Tot aşa şi tu vei ajunge nesuferit pentru diavol dacă vei aprinde amândouă flăcările (adică darul duhului şi dragostea)”.

Despre acest lucru vorbeşte încă mai pe larg Fericitul Teodorit: „Prin cuvântul Duh, Apostolul a numit darul (harul care trezeşte duhul nostru) şi a poruncit ca osârdia noastră să fie ca hrană, aşa cum lemnele hrănesc focul (prin ele se înţelege cugetarea despre cele duhovniceşti şi faptele duhovniceşti).

El spune de asemenea, în altă parte: „Duhul să nu-l stingeţi” ( 1 Tes. 5, 19), iar duhul se stinge prin cei ce nu sunt vrednici de dar, pentru că neavând ochiul minţii curat, nu primesc acea rază. Aşa şi pentru cei ce orbesc cu trupul, lumina le este tot ca un întuneric şi chiar în miezul zilei ei slujesc tot întunericul: De aceea, Apostolul ne porunceşte să ardem cu Duhul şi să avem o dragoste fierbinte pentru cele dumnezeieşti”.

160. Se întâmplă ca noi să nu putem trece cu vederea starea noastră de trezvie, dar să nu-i dăm atenţia cuvenită, şi aflându-ne o vreme într-însa să ne coborâm din nou în vârtejul obişnuit de mişcări sufleteşti şi trupeşti. Trezvirea nu este sfârşitul lucrării de întoarcere a păcătosului, ci numai începe această lucrare şi după ea, stă deschisă calea ostenelii noastre, ce trebuie s-o duci pentru tine însuţi, şi încă o osteneală foarte complicată.

De altfel, tot ce este în legătură cu aceasta, se săvârşeşte în două mişcări ale libertăţii: la început printr-o întoarcere către tine însuţi, iar după aceasta de la sine din nou stăpânirea de sine însuţi pe care a pierdut-o, iar în a doua se duce pe sine jertfă lui Dumnezeu, o jertfă care este arderea de tot a libertăţii. În cea dintâi, el ajunge până la hotărârea să lase păcatul, iar în cea de-a doua, apropiindu-se de Dumnezeu, dă făgăduinţă să aparţină Lui în toate zilele vieţii sale.

161. Sfântul Macarie Egipteanul spune (Cuv.1, Despre paza inimii, cap.12, pag. 451), că nici darul care vine în om „nu-i leagă câtuşi de puţin de voia lui printr-o putere, care să-l siluiască şi să-l facă de nezdruncinat în bine, dincolo de el, de ar vrea sau nu ar vrea aceasta. Dimpotrivă, însăşi puterea lui Dumnezeu, care este prezentă în om îi face libertăţii loc, ca să se dea pe faţă voia omului, dacă ea se învoieşte sau nu cu darul”.

Din această clipă, începe unirea libertăţii cu darul. Darul a lucrat pe din afară şi stă pe din afară. El intră înăuntru şi începe să stăpânească părţile duhului numai atunci, când omul îi deschide intrarea prin dorinţa sa, sau când îşi deschide gura ca să-l primească. De va voi omul, şi el e gata să vină în ajutor. Dar ca să facă sau să întemeieze întru sine binele, omul singur n-o poate face, ci să-l dorească şi să se străduiască. Iar pentru această dorinţă darul statorniceşte spre folosul omului binele dorit. Ei, aşa toate vor merge până la deplina stăpânire a omului asupra lui însuşi, închipuirile binelui şi plăcerii de Dumnezeu.

69

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: