† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 11, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 17:50

ARDEREA DUHULUI

157. (I Tes. 5,19) „Duhul să nu-l stingeţi”…

De obicei, omul trăieşte fără grijă şi nepăsător faţă de slujbele dumnezeieşti şi faţă de mântuire.
Darul ce-l cheamă la mântuire, îl trezeşte pe păcătosul care doarme; el luând aminte la această chemare cu un simţământ de pocăinţă, se ridică până la hotărârea să-şi închine restul vieţii faptelor plăcute lui Dumnezeu şi prin aceasta să conlucreze la mântuirea sa. Această hotărâre se vădeşte prin râvnă, care ajunge să fie puternică, când se uneşte cu ea darul lui Dumnezeu prin mijlocirea Sfintelor Taine.

Din această clipă, creştinul începe să ardă cu duhul, adică să râvnească fără slăbire spre împlinirea tuturor celor ce îi arată conştiinţa că sunt după voia lui Dumnezeu. Această ardere a duhului poate fi întreţinută şi întărită, dar poate fi şi stinsă. Mai mult decât prin orice, ea ajunge mai arzătoare prin fapte de iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi din care se încălzeşte fiinţa acestui duh, precum şi prin credincioşia faţă de toate poruncile lui Dumnezeu, însoţită de o conştiinţă liniştită şi prin nevoinţele sufleteşti şi trupeşti, către noi înşine, cât şi prin rugăciune şi cugetare faţă de Dumnezeu.

Se stinge încă prin abaterea luării aminte de la Dumnezeu şi de la lucrurile lui Dumnezeu, printr-o grijă nemăsurată faţă de lucrurile lumeşti, prin îngăduinţa păcatelor ce ţin de simţiri, prin faptele de poftă ale trupului, prin patimi. De se va stinge acest duh, atunci se va stinge însăşi viaţa creştină. Sfântul Ioan Gură de Aur cugetă pe larg această ardere a duhului.

Cităm pe scurt cuvintele lui: „Peste tot pămîntul s-a revărsat un fel de ceaţă deasă, un întuneric, un nor. Tâlcuind despre aceasta, Apostolul spune: altădată voi eraţi în întuneric (Efes. 5, 8). Pe noi ne înconjoară o noapte, ca să spun aşa, fără lună şi noi umblăm prin mijlocul acestei nopţi. Dar Dumnezeu ne-a dat o candelă luminoasă, aprinsă în sufletele noastre de darul Sfântului Duh.

Dar primind această lumină, unii au făcut-o mult mai strălucitoare şi mai limpede, cum au făcut-o de pildă Pavel, Petru şi toţi Sfinţii; iar alţii au stins-o ca cele cinci fecioare, ca cei ce au suferit un naufragiu în ale credinţei, ca desfrâul din Corint, ca Galatenii decăzuţi.

De aceea, Pavel spune acum: „duhul să nu-l stingeţi” adică darul, pentru că de obicei aşa se numeşte el darul Sfântului Duh. Iar ceea ce îl stinge este o viaţă necurată şi nelămurită. Căci precum atunci când cineva toarnă apă sau aruncă pământ peste lumina din candela de sus, chiar fără să facă aşa ceva, când numai va vărsa untdelemriul din ea, lumina se stinge, aşa se stinge şi darul harului. Dacă tu ai adus asupra lui ceva pământesc, dacă te-ai dăruit grijilor pentru cele trecătoare, atunci ai şi stins duhul. Flacăra se stinge şi atunci când nu ajunge untdelemnul, tocmai când nu facem milostenie.

Cum însă el singur a venit la tine din mila lui Dumnezeu, atunci când nu se găseşte în tine acest rod, zboară de la tine, fiindcă el nu petrece într-un suflet nemilostiv.

Aşadar, să nu-l stingem. Orice faptă rea stinge această lumină; şi vorbirea de rău, şi jignirile şi toate cele asemănătoare. Aşa cum se întâmplă cu focul, că tot ce-i este străin îl nimiceşte şi tot ce este înrudit cu el îl întăreşte, tot astfel se întâmplă şi cu această lumină.

Aşa se arată duhul creştin cel de obşte care este plin de dar şi care se pogoară în schimbul pocăinţei şi credinţei fiecăruia prin taina botezului sau se întoarce prin taina pocăinţei. Focul râvnei este chiar fiinţa lui. Dar el poate primi felurite direcţii, care atârnă de fiecare în parte. La unii, el se preface în întregime într-o îndreptare proprie prin nevoinţe aspre, la alţii, mai ales spre faptele de dragoste, la unii spre buna întocmire a societăţii creştine, la alţii spre răspândirea Evangheliei prin predică, cum
a fost de pildă, la Apolo, care arzând cu duhul „vorbea şi învăţa fără greş cele despre Iisus” (Fapt. Ap.18, 25).

În toate aceste privinţe, a nu stinge duhul înseamnă să nu înăbuşim cerinţa lui, insuflarea lui şi îndemnul lui, ci să le înlesnim în chip înţelept, toate întorcându-le spre slava lui Dumnezeu; spre mântuirea noastră şi a fraţilor noştri întru Domnul.

158. Iar stihul cel de la (Rom.12,12) – „Bucuraţi-vă cu nădejde, suferiţi necazurile, petreceţi în rugăciune” iată ce ne dă.

Aici aflăm semnele arderii duhului! „Cine arde cu duhul, acela lucrează cu osârdie pentru Stăpânul, aşteaptă bucuriile bunătăţilor nădăjduite şi biruie ispitele pe care le întâmpină, punând în faţa armelor lor răbdarea şi chemând neîncetat în ajutor darul lui Dumnezeu” (Fer. Teodorit). Toate acestea slujesc spre întreţinerea acelui foc (adică arderea cu duhul)” (Sfântul Hrisostom). „Bucuraţi-vă cu nădejde”.

Din cea dintâi clipă, când duhul este trezit de dar, conştiinţa şi râvna omului trec de la făptură la Dumnezeu, de la cele pământeşti la cele cereşti, de la cele vremelnice la cele veşnice. Acolo, în acea latură, este comoara lui, acolo este şi inima lui. Aici el nu aşteaptă nimic, toate nădejdile lui sunt de cealaltă parte.

Inima lui trece din cele de aici, nimic din cele de aici nu o atrage, nici el nu aşteaptă nimic, nu se bucură de nimic. Se bucură de bunătăţile viitoare, pe care aşteaptă să le stăpânească fără vreo îndoială. Această mutare a bunătăţilor şi a inimii este trăsătura de temelie a celui ce este trezit şi aprins cu duhul. Ea de fapt face pe om un pelerin pământean, un călător ce-şi caută patria, Ierusalimul ceresc. Toţi creştinii, ca unii ce toţi au fost miluiţi cu acest dar, trebuie să fie în chipul acesta.

De aceea, Apostolul şi în altă parte dă acest îndemn tuturor: „Dacă aţi înviat împreună cu Hristos (adică dacă aţi căpătat viaţă în duh prin darul lui Hristos) căutaţi cele de sus unde Hristos se află şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Căutaţi cele de sus, nu cele de pe pământ. Fiindcă voi aţi murit (adică aţi murit pentru toate cele pământeşti, pentru toate făpturile vremelnice) şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3, 3).

67/68

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: