† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 11, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 23:01

147. Nimeni nu are stăpânirea să dispună de inima sa. Ea trăieşte o viaţă deosebită. Singură prin ea însăşi se bucură, singură prin ea însăşi se întristează. şi în acest punct de vedere, nu-i poţi face nimic. Numai Stăpânul tuturor, Care ţine totul cu dreapta Lui, are puterea să intre în ea şi să pună într-însa o simţire, fără să pună în joc desfăşurările ei de schimbări fireşti.

148. Citind la părinţi despre locul inimii, pe care îl dobândeşte mintea prin rugăciune, trebuie să înţelegem puterea cuvântătoare a inimii, pusă de Creator în partea de sus a inimii, prin care inima omului se deosebeşte de inima dobitoacelor şi care au şi ele puterea voinţei sau dorinţei şi puterea râvnei sau a mâniei, în aceeaşi măsură ca şi oamenii.

Puterea de cuvântare se exprimă în conştiinţă sau în conştiinţa Duhului nostru, fără ca să fie părtaşă şi judecata noastră, în frica lui Dumnezeu, în iubirea duhovnicească de Dumnezeu şi de aproapele, în simţirea pocăinţei, smereniei, blândeţei, în zdrobirea duhului sau într-o adâncă întristare de păcate, şi în alte simţiri duhovniceşti, care sunt străine dobitoacelor.

Puterea sufletului este mintea, care deşi e duhovnicească totuşi îşi are locul de petrecere în creierul capului; tot astfel puterea cuvântului sau duhului omului, cu toate că e duhovnicească, totuşi îşi are locul său de petrecere în partea de sus a inimii, care se găseşte în partea stângă a pieptului. Unirea minţii cu inima este unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii.

149. Inima este omul lăuntric, sau duhul, unde ne dăm seama de noi înşine, unde se află conştiinţa, ideea despre Dumnezeu cu simţământul atârnării noastre de El, precum şi toată viaţa duhovnicească cu preţul ei veşnic.

150. Duhul înţelepciunii şi al descoperirii şi inima curăţită, sunt felurite; cele dintâi sunt de sus, de la Dumnezeu, aceasta din urmă, este de la noi. Dar în actul de formare al conştiinţei creştine, ele se unesc în chip nedespărţit şi numai împreună dau conştiinţa. Inima, oricât ai curăţi-o (dacă poţi fără darul de sus) nu-ţi va da înţelepciunea, iar duhul înţelepciunii nu-ţi va veni, dacă nu i se va pregăti drept locuinţă o inimă curată.

Aici inima nu trebuie înţeleasă în sens obişnuit, ci numai în sensul lăuntric. Există în noi omul lăuntric, după Apostolul Pavel, sau omul tainic al inimii, după Apostolul Petru. Acesta este Duhul care are asemănare cu Dumnezeu, însufleţit în omul cel dintâi zidit. El vieţuieşte neatins, chiar după cădere. Funcţiunile lui sunt frica lui Dumnezeu, la temelia căreia se află încredinţarea în existenţa lui Dumnezeu, în conştiinţa unei depline atârnări de El, conştiinţa şi nemulţumirea de tot ce este făptură căzută.

151. Însemnătatea duhului, după cum ne dau să înţelegem funcţiunile lui, este să-l ţinem, pe om în legătură cu Dumnezeu şi cu ordinea Dumnezeiască a lucrurilor, în afară de tot ce-l înconjoară şi de tot ce se petrece în jurul lui. Ca să împlinească cum se cuvine o astfel de menire, el trebuie să fie în chip firesc înzestrat cu conştiinţa de Dumnezeu şi a acelei ordine dumnezeieşti şi a acelei existenţe mai bune, a cărei presimţire este mărturisită de nemulţumirea lui de tot ce este făptură.

Trebuie să presupunem că această conştiinţă a existat în cel dintâi zidit până la cădere. Duhul lui vede limpede pe Dumnezeu şi tot ce este dumnezeiesc, aşa de limpede, cum vede cineva cu ochii sănătoşi un lucru în faţa lui. Dar odată cu căderea, ochii duhului s-au închis şi el nu mai vede ceea ce trebuie să vadă în chip firesc. Duhul însuşi a rămas, sunt în el şi ochii, dar închişi. El e în starea omului căruia i s-ar lipi pleoapele. Ochiul este întreg, el aşteaptă lumină, caută cum s-o vadă, presimţind că ea există; dar pleoapele lipite îl împiedică să fie deschis şi să intre în legătură directă cu lumina.

Că duhul se află într-o stare asemănătoare la omul căzut, este vădit ca ceva care poţi pune şi-l poţi pipăi. Vederea duhului, omul a vrut s-o înlocuiască cu vederea minţii, cu construcţiile abstracte ale minţii, cu idealizările; dar din toate acestea n-a ieşit niciodată nimic. Martorii acestui fapt sînt toţi metafizicienii filozofi.

64

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: