† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 11, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 23:49

129. Având scopul de a curăţi pe om şi de a-l curăţa, darul dumnezeiesc îi deschide acestuia mai întâi de toate, o ieşire pentru toată activitatea lui către Dumnezeu, pentru ca mai târziu, din chiar această vindecare să pătrundă prin toate puterile, prin mijlocirea chiar a propriei lor activităţi, hotărâtă pentru ele sau deşteptată în ele pe locul acela de ieşire vindecat şi sfinţit deja. Cum se vindecă şi cum se păstrează acest izvor haric, noi am văzut mai înainte.

Acum trebuie să hotărâm ce fel de lucrări trebuie să izvorască din el cu o putere de vindecare, în sensul arătat mai înainte. Toate aceste exerciţii trebuiesc în aşa chip îndreptate încât să nu stingă, ci să învăpăieze mai mult duhul râvnei, precum şi toată orânduiala sa lăuntrică.

130. De îndată ce duhul nostru se desparte de Dumnezeu, puterea dată omului de la Dumnezeu e luată de la el. Atunci el nu-şi mai poate pune în rânduială nici pornirile sufletului, nici cerinţele trupului, nici întâlnirile lui cu lumea din afară. El e dat rob spre desfătarea dorinţii trupeşti şi sufleteşti şi a deşertăciunii vieţii din afară, cu toate că acestea se vor împlini sub înfăţişarea plăcerilor proprii. Puneţi faţă în faţă cele două rânduieli de viaţă şi veţi vedea că după cea dintâi omul trăieşte în întregime înlăuntrul său înaintea lui Dumnezeu, iar după cea de-a doua, omul trăieşte în afară, în uitare de Dumnezeu.

Rânduiala aceasta de viaţă din urmă se înrăutăţeşte nespus prin faptul că în ea intră patimile care, avându-şi rădăcinile în eul nostru, pătrund întreaga alcătuire trupească şi sufletească şi răspândesc răul în toate cele ce se află aici, un rău care este cu totul potrivnic sau fricii de Dumnezeu şi conştiinţei, o pornire care nu zideşte, ci dărâmă; şi pentru aceasta îl duc pe om încă şi mai afară.

131. Pe de altă parte, de asemenea nu este adevărat, cum ar gândi cineva că, atunci când legătura cu Dumnezeu este pusă ca cel din urmă scop al omului, omul se va învrednici să o agonisească mai târziu, de pildă, către sfârşitul ostenelilor sale. Nu, că trebuie să fie o stare de totdeauna, neîntreruptă a omului, aşa încât de îndată ce nu mai are această legătură cu Dumnezeu, de îndată ce ea nu mai e simţită, omul trebuie să-şi dea seama că se află în afara scopului şi rostului său.

132. Credincioşii cei care se învrednicesc de trainica legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Taină a Botezului. Prin botez (şi mirungere) darul intră înăuntru, în inima creştinului şi apoi rămâne mereu în ea, ajutându-i să trăiască creştineşte şi să treacă din putere în putere la viaţa duhovnicească.

59

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: