† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 12, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:32

123. Darul lui Dumnezeu, care la început vine prin trezvie, iar mai târziu prin toată perioada de întoarcere, îl taie pe om în două, îl aduce la conştiinţa acestei dedublări, la vederea celor nefireşti şi a celor ce trebuie să fie fireşti şi-l conduce până la hotărârea să taie sau să cureţe tot ce este nefiresc, pentru ca să se arate într-o lumină deplină firea cea care este asemenea cu Dumnezeu. Dar este vădit, că o astfel de hotărâre nu este decât începutul lucrării.

Prin ea omul ieşit din stăpânirea străină şi ascunsă a nefirescului numai cu conştiinţa şi cu liberul arbitru, se leapădă de aceasta şi se lipeşte de firea aşteptată şi dorită; dar în realitate, în toată alcătuirea lui rămâne încă aşa cum era, adică îmbibat de păcat şi atât în toate puterile sufletului, cât şi în toate funcţiile trupului o ascunsă stare pătimaşă ca şi mai înainte, cu o singură deosebire, că mai înainte, toate acestea erau dorite, erau alese şi erau lucrate din partea omului cu dorinţă şi cu poftă, pe când acum ele nu mai sunt dorite, nu mai sunt alese, ci dimpotrivă sunt urâte, sunt călcate în picioare, sunt alungate.

În acest timp omul se desprinde de sine însuşi ca dintr-un hoit împuţit şi îşi dă seama, care parte din fiinţa lui sloboade duhoare de patimi şi împotriva voinţei revarsă râu mirositor, uneori până i se întunecă mintea, acea întreagă miazmă ce iese dintr-însul.

În acest chip, viaţa adevărată, viaţa harică este la început în om numai o sămânţă, o scânteie; dar sămânţa este sămânţă în mijlocul spinilor, scânteia este acoperită peste tot de cenuşă. Este încă o lumină slabă, care licăreşte printr-o ceaţă din cele mai dese.

Omul s-a lipit de Dumnezeu conştient şi de bunăvoie şi Dumnezeu l-a primit, s-a unit cu El în virtutea acestei conştiinţe şi bunăvoinţei proprii; sau în virtutea minţii şi duhului, cum se spune despre această unire la Sfântul Antonie şi Macarie cel Mare. Fiindcă din tot ce este bun, mântuitor şi plăcut lui Dumnezeu în om; este numai atât. Toate celelalte părţi se află încă prizoniere şi nu voiesc, nici nu pot încă să se supună cerinţelor unei vieţi noi.

Mintea, chiar, nu poate cugeta într-un chip nou, ci gândeşte după felul ei vechi; voinţa nu poate dori într-un chip nou, ci voieşte după vechiul ei fel, inima nu poate simţi într-un chip nou, ci simte după calapodul cel vechi. Acelaşi lncru se petrece şi în trup, în toate funcţiunile lui. Ca urmare el este în întregime necurat, afară de un singur punct, pe care îl formează puterea conştientă şi liberă: mintea şi duhul.

Dumnezeu, care este cel mai curat, se uneşte tocmai cu această singură parte, iar toate celelalte părţi, fiind necurate, rămân în afară de El, deşi El e gata să-l umple pe om în întregime, dar nu o face pentru că omul este necurat. Mai târziu, de îndată ce el se va curăţi, Dumnezeu îşi va trimite numaidecât deplina Sa sălăşluire.

124. Aşadar, Domnul, venind în unire cu duhul omului, nu-l umple îndată în întregime sau se sălăşluieşte în el. Aceasta nu atârnă de El, ci de noi şi anume de patimile care au pătruns ca topite, în toate puterile firii noastre, care încă nu au fost scoase din el şi nu au fost înlocuite prin virtuţi contrare.

Dar lucrând cu toată râvna împotriva patimilor, trebuie să ne întoarcem în acelaşi timp ochii minţii către Dumnezeu; în aceasta stă punctul de plecare, de care trebuie să ţinem seama în zicerea întregii rânduieli de viaţă plăcută lui Dumnezeu, cu care trebuie să măsurăm şi să vedem, dacă regulile născocite şi nevoinţele întreprinse sunt drepte sau strâmbe.

Neînţelegând toată această putere, unii se opresc numai la nevoinţa şi exerciţiul din afară, alţii numai la fapte bune şi la deprinderile cu ele, fără să se mai întindă mai sus, iar cei din categoria a treia trec de-a dreptul la contemplare. Nevoie este de toate aceste lucrări, dar toate trebuiesc făcute la rândul lor.

La început, toate se găsesc în sâmbure, apoi se dezvoltă nu numai într-un singur fel, ci deosebit în cutare sau cutare parte, cu toate că este de neînlăturat trecerea prin anumite trepte, adică suirea de la nevoinţele cele din afară la cele lăuntrice, iar de la unele şi altele spre contemplare, iar nu răsturnat.

57

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: